Seara îmi caut
tăcerile,le strig,
în şoaptă.Şi ele vin.
Cum le recunosc?
După zgomotul paşilor,
vin plutind...după
atingeri,întind mâna
spe ele şi nu le simt,
uneori le recunosc
după lungimea muţeniei
şi după culoare.
Da,tăcerile mele au
culoare,tăcerile mele
sunt albastre.Eu caut tăcerile,sau...poate
ele mă caută pe mine,ele se adună în mine,
se înghesuie,îşi fac loc cu coatele să mă
cuprindă toată.Îmi plac tăcerile mele,îmi
sunt dragi.Cu ele pot povesti despre orice
şi râdem...râdem mult.Unde caut tăcerile
mele?Le caut în incertitudini,prin mii de
motive şi puzderii,le caut peste tot sub
gluga serii.Tăcerile reuşesc să îmi
gândească vorbele înainte ca ele să se
spargă de aer.Învăluită în tăcere şi
strivită de bocancii timpului aşez mâna
pe fruntea mea de griji şi mă las dormindă
până voi fi culeasă dintre tăceri.