Visul meu cu ochi

Veneam dintr-o parte a lumii unde realitatea are culoare 
albă . Visul meu avea un ochi iscoditor prin care mă urma .
Du-te acasă ! îi strigam , dar ochiul desena în aer semnul
drumului fără întoarcere . Înaintam greu , mergeam şi
gândurile îmi cădeau pe umeri . Ochiul , în spatele meu .....
Du-te acasă ! îi strigam , n-ai ce să faci aici , sunt multe
lucruri care nu există . Înaintam .... rătăceam printr-o 
pădure .... Umbra mea se ascundea în scorburile de ciocuri
învelite în mătase . Când am ieşit nu mă mai simţeam
ameninţată de nici o prezenţă . Doar o senzaţie stranie
mă îsoţea , că eu aş fi privirea , că eu aş fi visul unui 
vânturător cu mănuşi al timpului . 
Prea obosită pentru a mă îndepărta .

O rază de lumină nu pe genunchi o-ndoi .....
Lumina pleacă îndesată-n lucruri şi caută o respiraţie
mai largă . Să nu călcăm pe ea , să nu se spargă ....
Gesturi , şoapte , gânduri ce vin până aproape de buze 
şi se-ntorc .... Am lăsat fereastra deschisă  înspre lume ,
nu peste mult are să bată vântul .... şi în subţiori de vânt
un strop de împotrivire şi în miezul clipelor prezente se
odihneşte depărtarea .