Căutare

miercuri, 30 noiembrie 2016

Linia albă

Nu am fost îndeajuns .....

Desculţă şi temătoare nu trec niciodată 

peste linia albă pe care am tras-o .

Am păstrat nepângărite orizonturile inspirând

ceaţa , plutitoare inamică într-o abdicare prelungă .

Din crăpătura clasicului rotund , ochiul priveşte în 

fiecare dimineaţă locul unde fac şi desfac rugăciuni 

mute . Prin praful din nori văd urmele liniştii lungi

ce trece dincolo de albastru . Rămâne doar curiozitatea

golului aşteptând gestul acela , al minunii să urce în

prelungirea universului . Am aşteptat timpul să-şi 

îmbrace haina groasă , să-i scot din glugă bileţelele

cu noi sensuri . Infinituri de culori , gânduri reconstruite ,

linii , puncte , arcuiri periculoase , nimicuri ale anotimpurilor .

Risipite braţe pe frunţile plecate în călătoriile pulsului ,

printre ritmuri fireşti sau nu .....

Zvâcniri de paşi şi gesturi uitate în liniştea drumurilor ,

şuvoaie de crispări între a rămâne şi a pleca , zboruri

rămase închise într-o pană . Nu trec niciodată peste linia

albă . Rămân în locul unde fac şi desfac rugăciuni mute .



Şi tălpile au urechi

Prin crăpătura îngemânării am privit

cu dor de început . Respiraţia dimineţii

am simţit-o pe obraz ca pe ceva ce îmi

amintea de prezenţă , de fiinţare . Din

lumea rămânerii în repaus în lumea

începutului trecerea era lină , era un 

tumultum de dorinţe , de pleoape deschise ,

de priviri împopoţonate cu semne de întrebare .

Am cerut braţelor întinderi peste trupuri

goale , uscăţive coloane resemnate .

Paşii s-au format în voia lor lăsând urme 

a trecerii involuntare atunci când tălpile 

au auzit drumul . Buza genunchiului

împărţea săruturi tângâietoarelor chemări .

Câte rămâneri în urmă vor fi ?



Cântecul lunii

Ascult cântecul lunii şi în noapte las strigătele
obosite să zboare . În spaţiu şi timp ocolesc pământul
căutându-mi gândurile . Gura mea rosteşte chemarea ,
poate găseşte geana pe care să se odihnească ....
Şi urmăresc lumina lunii în noapte ca pe un strigăt
pierdut în infinit , ridic pleoapele norilor şi găsesc acolo
ascunse şoapte .....
În palmele nopţii îmi fac culcuş ...
Pe cântecul lunii tâmpla mea îşi găseşte odihna .

Momente

Uneori simt cuvintele cum curg , alteori simt
puterea tăcerii cum apasă pe buze . Este aceea
tăcere care nu vrea să exprime nimic dar care ar
dărui totul . Muzica rămâne câteodată singura muză
care poate exprima simţirea , trecerea , transfigurarea .
Când mă aflu în asemenea momente mă întreb în interiorul
fiinţei mele - cine sunt eu ? şi răspunsul vine din străfund ,
şoptit răsunător - ,, eşti doar tu " . Iar acest ,, doar " îmi
reaminteşte de mine , exact aşa cum sunt .
Îmi reaminteşte că sunt aici pentru viaţa însăşi  , cea mai
importantă iniţiere pe care un om o poate trăi .
Viaţa este sărbătorită atunci când faci parte din ea .
Rămân să mă bucur în tăcere .....

marți, 29 noiembrie 2016

Moksha

Ating aerul , ascult cu urechile atente şi gura
nemişcată . Îmi permit liniştea formelor , a mişcărilor ,
a imposibilului şi a imensităţii cu toată profunzimea .
Înlocuiesc cuvintele cu o atingere , cu un sentiment ,
cu înţelegerea , cu secretul lucrurilor celor mai rare şi
preţioase . Experimentez forma , zăresc curbele , desenez
liniile drepte şi învăţ savoarea exuberanţei care mi se arată
în micile întâmplări . Mă creez şi mă recreez în fiecare moment .
Sunt calmă în mijlocul propriei mele nelinişti , înţeleaptă în
propriile mele limite mici şi inexacte . Sunt umilă în faţa măreţiei ,
a gafelor şi naivităţii şi realizez cât de neînsemnate sunt măreţiile
mele şi cât de preţioasă este micimea mea .
Sunt pregătită să învăţ lucrurile pe care nu le ştiu , să împărtăşesc
ceea ce îmi vor arăta oamenii înţelepţi şi să înţeleg bucuria .


Cântecul lunii

Ascult cântecul lunii şi în noapte las strigătele
obosite să zboare . În spaţiu şi timp ocolesc pământul
căutându-mi gândurile . Gura mea rosteşte chemarea ,
poate găseşte geana pe care să se odihnească ....
Şi urmăresc lumina lunii în noapte ca pe un strigăt
pierdut în infinit , ridic pleoapele norilor şi găsesc acolo
ascunse şoapte .....
În palmele nopţii îmi fac culcuş ...
Pe cântecul lunii tâmpla mea îşi găseşte odihna .



Momente

Uneori simt cuvintele cum curg , alteori simt
puterea tăcerii cum apasă pe buze . Este aceea
tăcere care nu vrea să exprime nimic dar care ar
dărui totul . Muzica rămâne câteodată singura muză
care poate exprima simţirea , trecerea , transfigurarea .
Când mă aflu în asemenea momente mă întreb în interiorul
fiinţei mele - cine sunt eu ? şi răspunsul vine din străfund ,
şoptit răsunător - ,, eşti doar tu " . Iar acest ,, doar " îmi
reaminteşte de mine , exact aşa cum sunt .
Îmi reaminteşte că sunt aici pentru viaţa însăşi  , cea mai
importantă iniţiere pe care un om o poate trăi .
Viaţa este sărbătorită atunci când faci parte din ea .
Rămân să mă bucur în tăcere .....

Neînţeles de ochi străini

M-am trezit goală pe marginea

genunchiului tău drept . Nu ţi-am

văzut decât călcâiul înfipt între 

două linii perplexe de formă 

distorsionată cu care alunecam

cu capul în jos frângându-mi

neînţelegerea dintre cele două 

linii . Ţi-ai aşezat urechea pe

ochiul meu stâng să asculţi ritmul

inimii şi trupurile noastre căutau să intre unul în altul ezitând

să încapă . Atingi cu dosul palmei forma trupului meu gol . 

E linişte şi pentru mai multă linişte e nevoie de atingeri aproape

complete , de spaţiu aproape clar prin care poţi simţi cât de 

departe poate fi un aproape . Din mâinile inerte scot ţipete şi le

împart , le strig şi le numesc , tot ce am cunoscut se pierde într-o

răceală gri , rece indiferentă . Când liniştea şi luciditatea se divid

fugi şi laşi picioarelor direcţii spre amintiri neîncăpătoare ce ne

pierd în semnificaţii absurde şi groteşti .Devenim pătimaşi ,

dobândim puteri nemărginite stând cu ochii larg deschişi la

graniţa dintre trupuri întotdeauna ţipăt .

luni, 28 noiembrie 2016

Printre degete lungi

Curg albastru pe braţe nevăzute , curg în gesturi

de la un vârf la celălalt prin ecoul sunetelor la

întâmplare . În strigăte lungi ascult vântul cum

aşează numele meu pe pământ , din verde mă

strigă . Din întâmplare voi deschide un ochi 

sau un zâmbet , sălbatice mătăsuri se aştern 

peste timp . Mă hrănesc cu umbra stelelor şi cu

trupul ce-a mai rămas din soare . Între răsuflări

întretăiate mototolesc sub frunte profunzimea

aerului tăios desenat pe retina tainei . Încinse 

pete pe cristalul umbrei mă îmbie cu alb într-o

tăcere cât îmbrăţişarea .

duminică, 27 noiembrie 2016

Fără final.....

Curgere lină în spaţiul care se umple 
de lumină ,gândul se intersectează cu
sentimentul născând fulgi imenşi din
praf cosmic , pulbere mai fină decât
sentimentele unui trandafir se cerne 
prin cele şapte raze colorându-le .
Contemplă liniştea , nimicul care e 
tot .Devino conştient de pulsul 
luminii  de agitaţia unor minuscule 
nimicuri Trăieşte aici , acolo , 
oriunde, în orice fel sub orice formă   
de piatră ,de frunză ,de gând , de idee , 
de bărbat , de femeie , sunt doar 
versuri în cartea vieţii .Dar în acelaşi
timp şi coperta  povestitor , ideea care
a dus la poveste , intenţia care a dus 
la pagina următoare , un mănunchi
de fire de lumină prinse în căuşul
inimii tale . Coboară în dimensiunea
frumuseţii , respiraţia cerului , pulsul
pământului , în blândeţea curgerii
apei . Aleargă şi simte densitatea
aerului , fă din mâinile tale un dans ,
crează un roi de albine de lumină ce
strâng mierea absolutului pe picioarele
lor diafane . Trimite mici zâne şi 
spiriduşi să ducă mierea unor dirijori
ai nevăzutului care pot fi adulmecaţi
în aerul umed al înserării , le simţi
gustul în petalele albe ale salcâmilor ,
sunt acolo unde eternitatea i-a plasat
ca să cânte muzica sferelor .
Tot ce trebuie să faci e să pluteşti .

Te caut pe tine .....

Cu tălpile goale pe pământul rece alerg şi te caut pe tine, iubire.
Te caut pe străzi, te caut în parcuri, te caut în copaci, în iarbă, în gingaşele flori, te caut în aerul pe care îl respir, în stropii de ploaie, te caut scurtând cerul cu privirea, în mulţimea de oameni te caut. Bat la poarta sufletului meu şi cu emoţie aştept să-mi răspunzi. Mă strigi de undeva şi mă chemi, mă strigi de peste tot şi de nicăieri. Unde eşti? Unde eşti? Nu te văd, nu te aud, nu ştiu cum să ajung la tine. Am obosit căutându-te.
Mă aşez în câmpul cu flori, în iarba moale şi simt cum adierea vântului îmi mângâie faţa tristă, ochii din care curg lacrimi formând un şirag de mărgăritare. Vântul îmi trece prin părul lung asemeni unei mâini ce parcă ar vrea să îl mângâie. Te aştept… aştept să mă găseşti, sunt aici…. sunt aici! Într-un labirint în care singură şi de bună voie am intrat fără să mă gândesc vreodată dacă mai pot să ies. Uneori mă întreb dacă îmi doresc cu adevărat să ies.
Îmi şoptesc că da, dar nu strig în gura mare. Aş vrea să am aripi să pot zbura. Să mă înalţ sus, cât mai sus, să pot atinge cerul cu mâna. Să pot atinge soarele, luna, stelele în cerul senin de vară, să pot ţine în palmă steaua care îmi zâmbeşte de câte ori ne privim şi care mă însoţeşte în nopţile singurătăţii mele şi mai apoi în dimineţile unui timp numit Azi. Un Azi când eu ar trebui să mulţumesc, un Azi când eu ar trebui să primesc bucuria acestui Azi. Un Azi când trebuie să-mi spun rugăciunea, când trebuie să eliberez frumosul din mine, bunătatea, blândeţea, răbdarea, toate adunate într-un buchet numit iubire. Azi când Dumnezeu îmi zâmbeşte, mă ia de mână şi mă plimbă prin frumuseţile acestui Azi, ca apoi copleşită să îmi aşez capul în palmele lui şi îl rog să-mi ierte tot ce i-am greşit acestui Azi.
Mă întorc înlăuntrul meu şi intru în fiecare cămăruţă a sufletului. În cămăruţa tristeţii unde depun lacrimile mele în cupa deja plină, în cămăruţa dorinţelor unde las o nouă şi în acelaşi timp o veche dorinţă. Apoi,cu paşi timizi, intru uşor de parcă n-aş vrea să deranjez, in cămăruţa iubirii de unde cu sfială mă priveşte o gingaşă copilă. O strâng cu drag în braţe îndemnată de ceva ce doar eu simt să-i cer mereu iertare. Ies din lăuntrul meu şi mă izbesc de realitate. O realitate dură,o realitate unde mă simt singură, unde sunt singură, unde nu am protecţie, unde nu ştiu încotro s-o apuc, unde nu am direcţie. Aştept ca din cerul albastru ceva magic să vină spre mine.
Nu ştiu cum, nu ştiu de ce, dar într-o zi ştiu că voi zbura. Nu-mi este frică, nu ştiu cum…, nu ştiu de ce… Mă simt împovărată, dar încă mai aştept ca ceva magic din cerul albastru să vină spre mine şi când va veni, voi fi eliberată din temniţa gândurilor, a aşteptărilor, a speranţelor deşarte, a dorinţelor neîmplinite, a singurătăţii şi a luptei cu mine, a temerilor şi a răului. Atunci voi fi doar eu, voi fi uşoară şi voi putea să zbor, voi zbura…
Iubire, viaţa mea va fi o mare aşteptare de tine.