Prind cu tăceri timpul

 Urc până la stele pe colțuri de cer și cu un cuvânt fac paradisurile

să se nască firesc în palma mea dreaptă .

Uneori stau în vârful cel mai înalt al lumii să privesc de acolo

începuturi de dimineți și las lacrimile cerului să-mi cadă pe 

pleoape să pot visa în culori de curcubeu universul din mine .

Tac în prăbușiri universale , îmi culeg asfințitul violet de pe

obrajii unui înger și tresar firesc dintre secunde , în vreun 

mijloc oarecare de timp infinit . Privesc mirată cățărări pe

colțuri de zîmbete și de aripi sfâșiate până în vârful cel mai

înalt al lumii .

Energia lunii pline

 Luna rotundă și strălucitoare răspândește lumina ei printre 

umbrele nopții , stelele vibrează într-un ritm cosmic .

Absorb energia sferei de lumină și o stare de liniște și pace îmi

inundă întreaga ființă , spiritul mi se purifică . Mă îmbăiez în

lumina ei argintie lăsând-o să mă curețe , eliberez tot ce nu-i

este de folos sinelui meu . Totul se reînoiește , renaște.

Sunt recunoscătoare pentru ceea ce sunt , pentru tot ce am și 

pentru ce nu am , recunoscătoare pentru toate experiențele și

pentru toate lecțiile învățate . Conștientizez că totul e în mine ,

sunt creatorul propriei realități , a propriei vieți . Doar de mine

depinde cum aleg să-mi continui călătoria pe acest pământ .

Dacă ne-am întoarce la început ?

 Cerul se retrage , își schimbă culoarea , surâsul dispare...

,,Trebuie să coborâm!".Să coborâm,să coborâm,să coborâm...se

aude ecoul .Fiorul coborârii ascuns în rădăcină umple cerul.

Coborând din înalt ne risipim , ne rupem în bucăți , în zeci de

bucăți , în sute de bucăți , în mii de bucăți , bucăți risipite în 

niciunde care se adună , se unesc formând un tot . 

Și ne întoarcem la început căutând calea prin care am venit și

trecem prin timp. Ne căutăm de la început până ne găsim .

Cerul are nevoie să își reia drepturile. Pământul are nevoie

de liniște.Ce se întâmplă cu timpul când întoarcem clepsidra ?

Tăcere

 Au trecut ceva ani , mulți în tăcere

Ore , minute , clipe efemere 

Avem tâmplele mai albe 

Speram la zile mai senine 

Și suflete de împliniri mai pline 

De arome dulci ce-n noapte se ivesc

Când luna , stelele ne privesc

Și când ne întâlnim de dimineață

Să bem cafea nu ne mai privim în față

Și nu vei mai toci

Grijile de peste zi

Mințim că ne este bine...

Eu recunosc , am zile debile

Mulțimi , tramvaie , spaime , dureri

Trec peste ele cu degetele prelungi

Însă tu n-ai vrut nicicând să alungi

Aburul ce ne-a unit mereu

Știu , e greu , al naibii de greu ...

Dar poți din trup povestea noastră să o scoți ?