Aud un plâns acolo sus, Din blânzi ochi lacrimi cad, Se preling pe obrazul descompus Şi se afund în liniştea pădurilor de brad. Aud un cânt venind dinspre apus, Un cânt,din vremuri de demult Şi sufletul îmi plânge dimpreună Cu plânsul de acolo sus. Aud plânsul unor veacuri duse Şi oamenii oftând în adormiri, Câte dorinţe-n ei zăcuse Pe fir de gând în răsuciri.... Aud cum plânge-n noapte luna Când din vârf de brad priveşte, Cum se dezlănţuie furtuna Şi cu furia ei,ochiul răului striveşte. Aud un plâns de ţară, E plânsul tău,e plânsul meu, Că prea mult a început să doară, Cu noi plânge chiar şi Dumnezeu. Poate odată-cine ştie?- paşi de oameni buni Călcând pământul vor culege flori Şi vom uita de aceşti ani nebuni Şi cine ştie...poate odată vom fi mai iubitori.
Mi-e bine .... mi-e bine şi aş da oricât Să pot să-i pun lunii eşarfă la gât , În arome de noapte când toate tac Într-o stea mică voi să mă prefac . Să strălucesc pe cerul oricui , Cu licăr lacătul dimineţii să descui . Apoi , în amurg din nou om să redevin Din înalt să îmi zâmbească un colţ de ochi divin .
Mi-am uitat inima aprinsă toată noaptea.... şi acum zorii mă surprind cu mâinile întinse căutând surâsuri adăpostite-n rouă . Oamenii mă privesc peste umăr miraţi .
Mi-am spus rugăciunea .... îngerii treceau perechi pe strada fără nume . Doamne , apleacă puţin adevărul spre noi , ochiul lumii pare că ne înghite . Iată , tăcerile oraşului se sprijină pe copacul rănit de clipe .
Forma inimii mele e de poveste . Ea bate invers acelor de ceasornic , are propria ei viaţă tainică , sălbatică , nestăpânită . Ea bate precum un clopot , găsind clipa să se roage . În inima mea se înalţă cerul iubirilor pline de sens , de-ndurare , vise şi zboruri măreţe .
Ce să vă spun azi ? Nu sunt faine toate ? Păsărelele alea făinuţe în pomii întunecaţi ai dimineţii ce îţi strecoară în ureche cip-ciripul lor prin crăpătura ferestrei . Şi ce dacă cerul e gri ? Şi ce dacă plouă ? Îţi faci o cafea cu trei cubuleţe de zahăr şi lapte şi te propteşti cu coatele pe pervazul ferestrei , priveşti în gol , poţi să şi visezi cu ochii mijiţi privind în departele pe care ţi-l permite blocurile oraşului cenuşiu . Pe obraz simţi ceva rece ca o palmă . Tresari ... O amintire venită de niciunde sau chiar de acolo , din vremi îndepărtate , te miri cum de te-a găsit , n-o bagi în seamă , nu ai de ce , îi spui ,,du-te ....'' şi râzi . Îl asculţi pe Keith Urban şi nu-ţi dai bine seama dacă eşti vrăjită de el sau de cântecul lui , nu te regăseşti în povestea cântecului , dar melodia se potriveşte cu amorţeala zilei când din degetele cerului picură stropi ce se prind în plasa gândului . Laşi ceaşca pe jumătate goală pe masă , închizi ochii şi te laşi prinsă într-un dans cosmic întrebând în şoaptă , să nu dispară mirajul, ,,soarele meu cine l-a luat ?'' . Ei bine , albastrul nu se potriveşte ochilor mei , albastrul arată bine pe cer . Nu-i aşa că toate sunt faine ?
Mi-ai promis un april în o mie de feluri , în aripi de fluturi , în plete de vânt , dar nu te-ai ţinut de cuvânt . Acum m-am cocoţat pe nebunia mea ştrengară , tu strigi la mine : ,,coboară !'' dar e târziu , aripile-mi sunt legate de dorinţe ţesute pe muguri în plicuri agăţate de ruguri .La fiecare sfârşit de săptămână mi-ai promis tălpi noi de ţărână , îmbrăcată în rochie de satin să-ţi dansez pe muchie de anotimp cu un ochi rămas în lună când genele mi le fardez cu aşteptare şi tu îmi spui :,,răbdare.... frumoasa mea nebună''.
