Şi pe mine mă inspiră marea , mă transpune în ceva ieşit din comun , o chestie aşezată la margine de secol urmărind spuma mării. Nu foarte departe se aude ecoul apei măcinând stâncile . Mă atrage spusele malului la gura valului , le sună literele atât de adânc încât uit de vânt , de soare . Am pus piatră peste piatră şi am agăţat senzaţia ultimelei zile de nisipul pietros , erau atât de multe pietre , extrem de multe pietre nefolosite, ce risipă de aduceri aminte .... Şi pe mine mă inspiră marea .... i-am auzit unduirile prin bătaia inimii mele . Apropie-te , sărută-mi tâmpla şi desprinde-te de mine . Fugi şi vibrează către noi orizonturi , către zări uitate şi pietre nemângâiate , către stânci neatinse de pielea ta , către ape nedezmierdate de părul tău , către o cârmă pe care doar degetele tale lungi o pot mişca către noi şi noi orizonturi .....
Cine eşti tu ? Nu , nu-mi amintesc de tine ... Eşti cumva sufletul verde al vântului hoinar Sau poate , stropul de ploaie pe geana zilei ce vine ? Zău nu ştiu , chiar n-am habar .... Dar ştii , ţi-aş putea da un nume .
Azi am împărţit iubirea la doi şi mi-a dat cu ploi Prelinse dintr-un cer cu ifose mari mistere . Să rămânem în casă azi iubite , ţi-am spus Şi să ne iubim rotund în taina zilei , Să ne ascundem prin unghiere de amintiri , Să ne descoasem de haina lumii noduri Şi să ne iubim pe marginea mototolită a clipei . Dar tu mi-ai legat de glezne ploaia Să-mi crească viaţa verde în palme sensuri Cu un descântec să dezgrop rod la rădăcina ploii .
M-am amestecat cu pădurea şi nu mai ştiam cine este pădure şi cine este om . Copacii mă priveau tăcuţi în ochi . Mă vedeau pentru prima oară şi ştiau atât de multe despre mine .... Ştiau ce caut , mi-au arătat drumul . Izvorului i-am auzit susurul peste pietrele tocite de timp , i-am auzit chemarea din vârful inimii . Mi-a sărutat picioarele cu buze reci . Eu i-am cerut iertare în alb-albastru de verde .
Pentru a ne găsi pacea şi fericirea cu adevărat trebuie să ne regăsim lumina din suflet . În drumul spre mine am înţeles că trebuie să găsesc însemnătate şi bucurie în acum , aşa cum se prezintă acest acum . Nu este necesar să devin altcineva,ci să recunosc cine sunt cu adevărat , în adâncul fiinţei mele . Nu este necesar să mă compar cu ceilalţi , ci să recunosc că ceea ce se află în ei se află şi în mine , iar atunci tot ceea ce este necesar să se exprime prin mine se va exprima liber , natural , spontan , fără să îmi propun să fac acest lucru . Ceea ce contează cu adevărat este lumina care izvorăşte din interiorul nostru în fiecare moment al vieţii , poate chiar în cel mai simplu şi aparent neînsemnat moment . Nu faptul că suntem celebri ne dovedeşte importanţa şi merituozitatea ci capacitatea noastră de a fi oameni simpli , cu un suflet mare , dispuşi să găsim binele şi frumosul din tot ceea ce ne înconjoară.Dispuşi să învăţăm de la un om al străzii,ştiind că nu-i suntem cu nimic superiori , dispuşi să împărţim un colţ de pâine cu cineva necunoscut , conştientizând că de fapt , nu suntem atât de străini precum am putea crede că suntem . Sensul real al vieţii ni se dezvăluie în lucrurile simple şi mărunte , în care lăsăm la o parte toate măştile şi identificările , dăruindu-ne momentul prezent , exact aşa cum ne apare el . Bineînţeles , fiecare este liber să aleagă ceea ce consideră că este relevant pentru el . Până la urmă ne avem fiecare dintre noi propriile noastre lecţii de învăţat. Poate una din lecţiile mele a fost aceea de a conştientiza că nu este necesar să fiu cineva în această lume , pentru a fi cine sunt eu cu adevărat . Şi în acel moment mi-am găsit pacea , claritatea şi autenticitatea pe care nu o puteam găsi nicăieri , tocmai pentru că nu o căutam unde se afla ea de fapt . Suntem cu toţii prinţi şi prinţese ale marelui mister . Însă vom descoperi această provenienţă regală , atunci când vom înceta să mai alergăm după o falsă , celebră imagine a unui sine fals .
,,Draga mea , prea mult vorbeşti... zău , mă oboseşti .... Mai bine scrie , uite aici o foaie de hârtie şi un stilou şi scrie ceva ce n-ai mai scris , ceva nou.'' Privindu-l mirată îi spun că azi nu sunt inspirată , sunt obosită , e târziu , ce aş putea să scriu ? Muza mea nu ştiu pe unde e plecată , umblă aiurea , poate s-a pitit sub o gheată şi în mers a fost călcată . ,,Lasă , n-ai nevoie de muză , scrie despre orice , scrie despre noi sau despre ploi , scrie despre primăvară sau despre toamnă , tot aia e .... '' ,, Bineee.... de ce n-aş scrie despre tăcere dacă asta mi se cere ?'' Şi în seara aia nu ne-am mai vorbit , eu am scris ce am ştiut . El , fericit că am tăcut . Până când .... am strigat- (aproape că l-am speriat :) ) ,,Gata , am terminat !'' M-a privit uşor mirat .... ,,Eşti uimitoare !'' Eu îl privesc cu simpatie , iar el ce credeţi că face ? îmi aduce încă o foaie de hârtie .... : Ochiul meu întâlneşte ochiul tău pe o tăcere rotundă . Ne vorbim din priviri , buzele tale nu sunt aici Şi atât de simplu pare a fi să laşi gândul să pătrundă În miez de întuneric prin zbor de licurici . Odată m-ai căutat prin grădinile mele suspendate , Ştiu , te-am văzut , eu culegeam muguri de Lactee , Tu ţineai în mână un inel cu nestemate , Pe deget ai vrut să mi-l pui când , te-ai rătăcit pe alee , Nu ne-am găsit...ai plecat , între noi mii de sfere ... Din aştrii mi-am făcut inele pe-o rotundă tăcere .
