Alunec pe frunze şi nu ştiu De e toamna vinovată sau eu aiurită, Cu picuri de apă m-a prins toamna auriu Să nu cad pe ora desfrunzită. În buzunare îmi afund mâinile nefiresc, Merg uşor aplecată chemată de un cânt, Din zbor prind cuvinte încercând să le unesc Şi cu privirea pierdută mă împiedic de vânt. Mă ademeneşte şoapta de castani, Îmi acopăr ochii şi ascult Cum îmi umblă toamna prin ani Aducându-mi poveşti de demult. Pe umăr,ca o tăcere o frunză îmi cade, În jurul ei lumina devine mierie, Din mine timpul până la os roade Oare de ce toamna mă doare....cine ştie....?
Am pasul moale şi mâna înceată Ochiul meu aude cu urechea dreaptă Gura rosteşte tot ce-i rău şi stricat Nasul miroase un mare păcat Mă lepăd de ţoale ca de vise utopice În cap mă lovesc mii de ceasornice La miezul nopţii cineva vrăji îmi face Sunt pusă în ramă prinsă cu ace Şi strig:,,lăsaţi-mă-n pace,lăsaţi-mă-n pace'' Cuvintele se sparg de clopotul mare din piaţă Unde în vârf de băţ e înfiptă o paiaţă Cobor din ramă în lac de sudoare Înot în el şi lacul dispare Mă agăţ de buze şi urc în cerul gurii Mă ascund să nu mă găsească centaurii Şi iată , în faţă îmi apare deodată Un alb ce-mi şterge de pe umăr o pată ....
Dacă sunt un om bun , care sare în ajutor atunci când e nevoie de mine nu înseamnă că accept ca oamenii să profite de acest lucru . Dacă spun omului în faţă ce gândesc nu înseamnă că sunt un om rău sau că am alte intenţii ascunse . Dacă taxez nesimţirea, impertinenţa sau lipsa de respect cu ironie , nu cred că asta mă face un om rău . Dacă uneori mi se epuizează răbdarea şi prefer să întorc spatele , nu sunt nicidecum un om lipsit de sentimente . Dacă câteodată îmi lipseşte modestia nu înseamnă că mă cred mai bună sau mai deşteaptă faţă de restul oamenilor . Dacă uneori acţionez din impuls şi fac o greşeală cât mine de mare nu înseamnă decât că sunt om şi nu e nimeni în măsură să mă pună la zid mai ales dacă nu e implicat direct . Sunt un om care face destule greşeli , pe unele le îndrept , pe altele nu , sunt un om care are regrete şi împliniri, uneori sunt incredibil de naivă , alteori enervant de copilăroasă . Am fost rănită şi inconştient am rănit la rândul meu , sunt un om cu temeri , cu dezamăgiri , cu bucăţi de viaţă pierdute pe drum şi nu consider că am nevoie de aprobarea cuiva pentru a fi exact aşa cum sunt .
Eşti verde şi de viaţă eşti plin Mistuit de privelişti şi de dor eşti . Verde spre mine-ţi înclini ramul foşnitor Când de vânt te-nfiori legănat . Rugăciuni îmi şopteşti ca să-ţi vin , Pe obraz să-mi înalţi bucurii . Mă aştepţi sub umbrarul tău Unde cu verde podoabă îmi veghezi Gândul bun şi visele dulci . Îmi cânţi din lăute foi Până când stelele-n boltă răsar .
duminică, 21 octombrie 2018
Uite mamă , vezi raza de soare ce trece grăbită spre apus ? De acolo vine înserarea rostogolind tăcerea , vânt sălbatic răstignind lumina . Cine striveşte între degete secunda din zbor ?
Mă bucuram să admir de la distanţă frumuseţea munţilor . Dar era ceva în sufletul meu care îmi spunea că trebuie să cunosc grandoarea crudă a muntelui mai îndeaproape , să fiu în miezul lui , implicată personal . Dorinţa mea cea mai mare este să urc pe munte , un traseu montan , chiar dacă nu ajung pe vârf .
Despre asta ştia Maria şi iată că , într-o bună zi îmi zice : ,,mama noi mergem la Muntele Mic , vii şi tu cu noi ?''. ,,Mai încape vorbă ? Sigur că da !'' Şi îmi imaginam aşa : plecăm dimineaţa într-o plimbare până acolo , mâncăm probabil la o pensiune şi ne întoarcem înainte de a se lăsa întunericul.Copii îmi spun să-mi iau echipament lejer şi un rucsac, De încălţări are Maria grijă , îmi va aduce bocancii ei de munte . Bocanci ? Dar nu-mi trebuie bocanci .... Îţi trebuie încălţăminte adecvată de urcat îmi spune . Urcăm ? , nu mă aşteptam la asta. Duminică dimineaţa ne trezim pe la ora nouă , după cinci ore de somn căci sâmbătă am fost la nunta Andreei şi a lui Bogdan , doi tineri frumoşi , unde toată noaptea am dansat şi doar gândul că trebuie să ne odihnim ne-a făcut să plecăm . Nunta a fost la Lugoj , unde şi noi ne-am cazat , deci o parte din drum spre Muntele Mic a fost deja făcut . După un mic dejun uşor plecăm , eu cu emoţii căci nu ştiam dacă picioarele mele sunt în starea de a face un traseu , am alungat acest gând şi am ales să mă bucur de această zi frumoasă şi caldă de toamnă . Itinerariul era următorul - plecăm din Lugoj, trecem prin Caransebeş apoi urmează satele Zerveşti- Turnu Ruieni şi Borlova , apoi maşina urcă uşor şi parcurge cele optsprezece serpentine strâns legate , lungimea fiind de patrusprezece şi jumătate de kilometri , serpentine cu care Maria s-a descurcat foarte bine la volan . Ajungem în Şaua Jigorea unde parcăm şi începe echiparea . Afară bătea un vânt rece ce simţeam că mă taie în două , Maria îmi dă o bluză de corp cu mânecă lungă şi un strat subţire de polar pe dedesupt pe care o îmbrac peste tricou , apoi îmbrac o bluză gen hanorac şi peste o vestă de fâş , la gât îmi pun o eşarfă şi apoi întreb : ce să mai îmbrac? Iulian şi Maria râd de mine şi îmi spun - nimic , nu mai îmbraci nimic , urcând ai să te încălzeşti ,( ei ştiu că eu sunt friguroasă şi dacă era după mine mai îmbrăcam ceva ) , am încredere în ei , ei fiind profesionişti în trasee montane , în urcarea pe munte şi acum şi aici ei sunt mentorii mei . Încalţ bocancii , îmi pun un rucsac mic şi uşor în spate , primesc băţul de sprijin a lui Iulian (cred că se numesc beţe de trekking) şi pornim la drum , nu spre Muntele Mic cum mă aşteptam ci urmăm traseul marcat cu roşu spre Vârful Cuntu .
Traseul este prin pădure cu urcuşuri şi coborâşuri nu foarte solicitante , chiar uşoare pot spune cei experimentaţi , eu trebuie să recunosc că după câteva urcuşuri am obosit , mersul era lejer , ne opream doar cât să bem apă . Pădurea este superbă, în amintirea mea rămâne ca pădurea fermecată .
Pe traseu ne-am întâlnit cu mulţi oameni , chiar şi copii cu care ne-am salutat , căci da, acolo oamenii se salută , mai schimbi cu ei o vorbă , două . O pauză mai mare am făcut în Poiana Seroni , de acolo se vede frumoasa creastă a muntelui Ţarcu .
Intrăm din nou în pădure şi după două ore de la intrarea în traseu ajungem la Staţia Meteo Cuntu .
Aici luăm adevărata pauză de masă şi odihnă . Un prânz oferit de Iulian şi Maria , într-un loc minunat după un traseu de 1474m pe care picioruşele mele l-a străbătut cu brio, ce-mi puteam dori mai mult ? Acolo unde m-am simţit cu adevărat liberă , cu toată oboseala acumulată m-am simţit mai uşoară şi cu spiritul mai senin , acolo pentru prima dată în viaţă mi-am spus :bravo Iudita ! Şi dacă foamea nu ne dădea târcoale şi dacă timpul ne permitea , eu eram în stare de a urca mai sus , până în vârf pe Ţarcu , atât de mare ambiţie şi dorinţă aveam , dar poate va fi o dată viitoare . Repet , cei care fac trasee montane vor spune că acesta este floare la ureche , pentru mine a fost primul traseu , fără a avea cunoştinţe despre ce înseamnă să faci asta , la început mi-a fost greu , dar asta mi-am dorit şi am vrut să-mi dovedesc mie că sunt mai puternică decât pot crede , vârsta nu se pune , căci nu există limită de vârstă pentru niciun începător .
Nu ştiu dacă am stat jumătate de oră întinsă, nu aveam stare . Maria şi Iulian au adormit , aşa că eu am urcat încercând să nu mă îndepărtez prea tare .
Nu ştiu cât timp a trecut , jumătate de oră sau mai bine şi mă întorc . Iată Maria , a plecat în căutarea mea şi simpatică mă întreabă - ai ajuns în vârf :) ? Ne întoarcem la cabană fiind vremea să coborâm , am rămas ultimii pe acolo din câţi am urcat .
La coborâre urmăm acelaşi traseu şi acum vedem totul cu alţi ochi , vedem ceea ce ne-a scăpat la urcare . Ajunşi în Poiana Şeroni întâlnim pe cei care au plecat cu mult înaintea noastră , stăteau de vorbă cu un cioban care nu-şi coborâse încă turma de oi .
Intrăm în pădurea fermecată .... ador această pădure ....
Şi iată că uşor , uşor ne apropiem de Şaua Jigoriei ....
Ieşim pe poartă , poarta rămâne deschisă , privesc înapoi cu drag .
Dragii mei , natura este leac pentru suflet şi minte . Nimic nu te scutură mai bine de griji şi nu te relaxează mai tare decât dulcea oboseală a unei zile perfecte în care singurele griji sunt - să admiri frumuseţea cu care natura de înconjoară necontenit , să tragi cu putere în piept aerul aspru proaspăt aşternut pe muchiile pământului . Muntele e un loc sacru care te modelează din interior , te invită să-ţi depăşeşti limitele şi îţi apleacă privirea spre lucrurile care cu adevărat contează şi să guşti liniştea ce lasă firul ierbii să crească neclintit . Vă mulţumesc vouă copii dragi pentru această bucurie imensă pe care mi-aţi făcut-o !
