Scrie ....

,,Draga mea , prea mult vorbeşti...  zău , mă oboseşti ....
Mai bine scrie , uite aici o foaie de hârtie şi un stilou
şi scrie ceva ce n-ai mai scris , ceva nou.'' Privindu-l
mirată îi spun că azi nu sunt inspirată , sunt obosită ,
e târziu , ce aş putea să scriu ? Muza mea nu ştiu pe
unde e plecată , umblă aiurea , poate s-a pitit sub o 
gheată şi în mers a fost călcată . ,,Lasă , n-ai nevoie
de muză , scrie despre orice , scrie despre noi sau 
despre ploi , scrie despre primăvară sau despre 
toamnă , tot aia e .... '' ,, Bineee.... de ce n-aş scrie
despre tăcere dacă asta mi se cere ?'' Şi în seara aia
nu ne-am mai vorbit , eu am scris ce am ştiut . El , fericit
că am tăcut . Până când .... am strigat- (aproape că l-am
speriat :) ) ,,Gata , am terminat !'' M-a privit uşor mirat ....
,,Eşti uimitoare !'' Eu îl privesc cu simpatie , iar el ce 
credeţi că face ? îmi aduce încă o foaie de hârtie ....

: Ochiul meu întâlneşte ochiul tău pe o tăcere rotundă .
  Ne vorbim din priviri , buzele tale nu sunt aici 
  Şi atât de simplu pare a fi să laşi gândul să pătrundă
 În miez de întuneric prin zbor de licurici .
 Odată m-ai căutat prin grădinile mele suspendate ,
Ştiu , te-am văzut , eu culegeam muguri de Lactee ,
Tu ţineai în mână un inel cu nestemate ,
Pe deget ai vrut să mi-l pui când , te-ai rătăcit pe alee ,
Nu ne-am găsit...ai plecat , între noi mii de sfere ...
Din aştrii mi-am făcut inele pe-o rotundă tăcere .

A fost odată ca niciodată o ţară ....

Aud un plâns acolo sus,
Din blânzi ochi lacrimi  cad,
Se preling pe obrazul descompus
Şi se afund în liniştea pădurilor de brad.

Aud un cânt venind dinspre apus,
Un cânt,din vremuri  de demult
Şi sufletul îmi plânge dimpreună
Cu plânsul de acolo sus.

Aud plânsul unor veacuri duse
Şi oamenii oftând în adormiri,
Câte dorinţe-n ei zăcuse
Pe fir de gând în răsuciri....

Aud cum plânge-n noapte luna
Când din vârf de brad priveşte,
Cum se dezlănţuie furtuna
Şi cu furia ei,ochiul răului striveşte.

Aud un plâns de ţară,
E plânsul tău,e plânsul meu,
Că prea mult  a început să doară,
Cu noi plânge chiar şi Dumnezeu.

Poate odată-cine ştie?- paşi de oameni buni
Călcând pământul vor culege flori
Şi vom uita de aceşti ani nebuni
Şi cine ştie...poate odată vom fi mai iubitori.

Mi-e bine

Mi-e bine .... mi-e bine şi aş da oricât
Să pot să-i pun lunii eşarfă la gât ,
În arome de noapte când toate tac 
Într-o stea mică voi să mă prefac .
Să strălucesc pe cerul oricui ,
Cu licăr lacătul dimineţii să descui .
Apoi , în amurg din nou om să redevin
Din înalt să îmi zâmbească un colţ de ochi divin .

10.05.2019

Mi-am uitat inima
aprinsă toată
noaptea.... şi acum
zorii mă surprind
cu mâinile întinse
căutând surâsuri 
adăpostite-n rouă .
Oamenii mă privesc
peste umăr miraţi .

Infinitul strigă din colţul tăcerii

Mi-am spus rugăciunea .... îngerii treceau perechi 
pe strada fără nume . Doamne , apleacă puţin adevărul 
spre noi , ochiul lumii pare că ne înghite .
Iată , tăcerile oraşului se sprijină pe copacul rănit
de clipe .

Forma inimii mele e de aripă a cerului ce ţine luceferii pe umerii infiniţi

Forma inimii mele e de poveste . Ea bate invers acelor
de ceasornic , are propria ei viaţă tainică , sălbatică ,
nestăpânită . Ea bate precum un clopot , găsind clipa
să se roage . În inima mea se înalţă cerul iubirilor
pline de sens , de-ndurare , vise şi zboruri măreţe .

Albastrul este culoarea cerului meu

Ce să vă spun azi ?
Nu sunt faine toate ?
Păsărelele alea făinuţe în pomii întunecaţi ai dimineţii
ce îţi strecoară în ureche cip-ciripul lor prin crăpătura
ferestrei . Şi ce dacă cerul e gri ? Şi ce dacă plouă ?
Îţi faci o cafea cu trei cubuleţe de zahăr şi lapte şi te
propteşti cu coatele pe pervazul ferestrei , priveşti în
gol , poţi să şi visezi cu ochii mijiţi privind în departele
pe care ţi-l permite blocurile oraşului cenuşiu . 
Pe obraz simţi ceva rece ca o palmă . Tresari ... 
O amintire venită de niciunde sau chiar de acolo , din
vremi îndepărtate , te miri cum de te-a găsit , n-o bagi
în seamă , nu ai de ce , îi spui ,,du-te ....'' şi râzi .
Îl asculţi pe Keith Urban şi nu-ţi dai bine seama dacă
eşti vrăjită de el sau de cântecul lui , nu te regăseşti în
 povestea cântecului , dar  melodia se potriveşte cu 
amorţeala zilei când din degetele cerului picură stropi
ce se prind în plasa gândului . Laşi ceaşca pe jumătate 
goală pe masă , închizi ochii şi te laşi prinsă într-un
dans cosmic întrebând în şoaptă , să nu dispară mirajul,
,,soarele meu cine l-a luat ?'' . Ei bine , albastrul nu se 
potriveşte ochilor mei , albastrul arată bine pe cer .
Nu-i aşa că toate sunt faine ?