M-am amestecat cu pădurea şi nu mai ştiam cine este pădure şi cine este om . Copacii mă priveau tăcuţi în ochi . Mă vedeau pentru prima oară şi ştiau atât de multe despre mine .... Ştiau ce caut , mi-au arătat drumul . Izvorului i-am auzit susurul peste pietrele tocite de timp , i-am auzit chemarea din vârful inimii . Mi-a sărutat picioarele cu buze reci . Eu i-am cerut iertare în alb-albastru de verde .
Pentru a ne găsi pacea şi fericirea cu adevărat trebuie să ne regăsim lumina din suflet . În drumul spre mine am înţeles că trebuie să găsesc însemnătate şi bucurie în acum , aşa cum se prezintă acest acum . Nu este necesar să devin altcineva,ci să recunosc cine sunt cu adevărat , în adâncul fiinţei mele . Nu este necesar să mă compar cu ceilalţi , ci să recunosc că ceea ce se află în ei se află şi în mine , iar atunci tot ceea ce este necesar să se exprime prin mine se va exprima liber , natural , spontan , fără să îmi propun să fac acest lucru . Ceea ce contează cu adevărat este lumina care izvorăşte din interiorul nostru în fiecare moment al vieţii , poate chiar în cel mai simplu şi aparent neînsemnat moment . Nu faptul că suntem celebri ne dovedeşte importanţa şi merituozitatea ci capacitatea noastră de a fi oameni simpli , cu un suflet mare , dispuşi să găsim binele şi frumosul din tot ceea ce ne înconjoară.Dispuşi să învăţăm de la un om al străzii,ştiind că nu-i suntem cu nimic superiori , dispuşi să împărţim un colţ de pâine cu cineva necunoscut , conştientizând că de fapt , nu suntem atât de străini precum am putea crede că suntem . Sensul real al vieţii ni se dezvăluie în lucrurile simple şi mărunte , în care lăsăm la o parte toate măştile şi identificările , dăruindu-ne momentul prezent , exact aşa cum ne apare el . Bineînţeles , fiecare este liber să aleagă ceea ce consideră că este relevant pentru el . Până la urmă ne avem fiecare dintre noi propriile noastre lecţii de învăţat. Poate una din lecţiile mele a fost aceea de a conştientiza că nu este necesar să fiu cineva în această lume , pentru a fi cine sunt eu cu adevărat . Şi în acel moment mi-am găsit pacea , claritatea şi autenticitatea pe care nu o puteam găsi nicăieri , tocmai pentru că nu o căutam unde se afla ea de fapt . Suntem cu toţii prinţi şi prinţese ale marelui mister . Însă vom descoperi această provenienţă regală , atunci când vom înceta să mai alergăm după o falsă , celebră imagine a unui sine fals .
,,Draga mea , prea mult vorbeşti... zău , mă oboseşti .... Mai bine scrie , uite aici o foaie de hârtie şi un stilou şi scrie ceva ce n-ai mai scris , ceva nou.'' Privindu-l mirată îi spun că azi nu sunt inspirată , sunt obosită , e târziu , ce aş putea să scriu ? Muza mea nu ştiu pe unde e plecată , umblă aiurea , poate s-a pitit sub o gheată şi în mers a fost călcată . ,,Lasă , n-ai nevoie de muză , scrie despre orice , scrie despre noi sau despre ploi , scrie despre primăvară sau despre toamnă , tot aia e .... '' ,, Bineee.... de ce n-aş scrie despre tăcere dacă asta mi se cere ?'' Şi în seara aia nu ne-am mai vorbit , eu am scris ce am ştiut . El , fericit că am tăcut . Până când .... am strigat- (aproape că l-am speriat :) ) ,,Gata , am terminat !'' M-a privit uşor mirat .... ,,Eşti uimitoare !'' Eu îl privesc cu simpatie , iar el ce credeţi că face ? îmi aduce încă o foaie de hârtie .... : Ochiul meu întâlneşte ochiul tău pe o tăcere rotundă . Ne vorbim din priviri , buzele tale nu sunt aici Şi atât de simplu pare a fi să laşi gândul să pătrundă În miez de întuneric prin zbor de licurici . Odată m-ai căutat prin grădinile mele suspendate , Ştiu , te-am văzut , eu culegeam muguri de Lactee , Tu ţineai în mână un inel cu nestemate , Pe deget ai vrut să mi-l pui când , te-ai rătăcit pe alee , Nu ne-am găsit...ai plecat , între noi mii de sfere ... Din aştrii mi-am făcut inele pe-o rotundă tăcere .
Aud un plâns acolo sus, Din blânzi ochi lacrimi cad, Se preling pe obrazul descompus Şi se afund în liniştea pădurilor de brad. Aud un cânt venind dinspre apus, Un cânt,din vremuri de demult Şi sufletul îmi plânge dimpreună Cu plânsul de acolo sus. Aud plânsul unor veacuri duse Şi oamenii oftând în adormiri, Câte dorinţe-n ei zăcuse Pe fir de gând în răsuciri.... Aud cum plânge-n noapte luna Când din vârf de brad priveşte, Cum se dezlănţuie furtuna Şi cu furia ei,ochiul răului striveşte. Aud un plâns de ţară, E plânsul tău,e plânsul meu, Că prea mult a început să doară, Cu noi plânge chiar şi Dumnezeu. Poate odată-cine ştie?- paşi de oameni buni Călcând pământul vor culege flori Şi vom uita de aceşti ani nebuni Şi cine ştie...poate odată vom fi mai iubitori.
Mi-e bine .... mi-e bine şi aş da oricât Să pot să-i pun lunii eşarfă la gât , În arome de noapte când toate tac Într-o stea mică voi să mă prefac . Să strălucesc pe cerul oricui , Cu licăr lacătul dimineţii să descui . Apoi , în amurg din nou om să redevin Din înalt să îmi zâmbească un colţ de ochi divin .
Mi-am uitat inima aprinsă toată noaptea.... şi acum zorii mă surprind cu mâinile întinse căutând surâsuri adăpostite-n rouă . Oamenii mă privesc peste umăr miraţi .
Mi-am spus rugăciunea .... îngerii treceau perechi pe strada fără nume . Doamne , apleacă puţin adevărul spre noi , ochiul lumii pare că ne înghite . Iată , tăcerile oraşului se sprijină pe copacul rănit de clipe .