Floarea a uitat să cheme infinitul și o picătură de albastru a plâns

Dacă oamenii ar înțelege glasul luminii , ne-am înălța
cântând până la stele ....

Eu cred că noi oamenii l-am obosit pe Domnul

Eu asta cred , cred că noi oamenii l-am obosit pe Dumnezeu,
l-am obosit pe Fiul Isus , cred și pe sfinți și pe îngeri i-am
obosit , cu răutățile noastre , cu gălăgia noastră , 
cu loviturile noastre de picioare purtând bocanci , i-am
obosit cu sălbăticia noastră , cu nepăsarea noastră , cu
negrija noastră de această minunată casă pe care ne-a
oferit-o în dar Pământul , de batjocura noastră a mamei
Natura , de disprețul față de divinul din noi , i-am obosit
cu... vai , dar cu ce nu i-am obosit ....
De asta cred că Dumnezeu ne-a dat o pauză de la toată
,,strădania'' noastră . Și mai cred că Isus a vrut liniște 
la mormântul lui , să ne dăruiască Sfânta Lumină în
profundă liniște . Și noi să o primim tot în liniște , știți ,
acea lumină primită an de an , care luminează în noi 
și nu se stinge niciodată , doar că noi nu privim niciodată
sau poate arar , în sufletele noastre , acolo pâlpâie .
Sfânta Sărbătoare a Paștelui să o petrecem în liniște 
și pace , în armonia din lăuntrul nostru , rugându-ne în
imensitatea ființei noastre și a Luminii Divine .
Iată de ce spun că l-am obosit pe Isus , comparând aceste
două transmisii de la Sfântul Mormânt .
                                    an 2020

                                    an 2019

Voi nu credeți că Isus a avut nevoie de puțină liniște ,
să ne vadă smeriți , evlavioși și cu pace în suflet ?

,,Hai ...''

....am privit în jur , am căutat o voce , un chip 
Apoi din nou ,,hai...'' Am întins o mână bâjbâind în
invizibil și am găsit o alta ce mă aștepta .
Mi-am strecurat ușor degetele printre celelalte degete
întinse , am pipăit tăcută căldura palmei din neant 
și apoi mi-am lăsat cuprinsul din sufletul mâinii mele
să se odihnească pe acea chemare .
,,Hai ...'' mi-a șoptit din nou și am simțit cum pornisem
deja , cum totul începuse de dinainte ca drumul să 
existe în sine . Alunecam , avansam , apoi am înțeles 
că în față se deschideau porți și treceri secrete pe care
nu le știusem vreodată . Înaintam până când , deodată
m-am trezit în universul din interiorul meu .

Privind , vezi ceva ce altora le scapă

Mai nou m-am inițiat în arta privitului pe fereastră ,
căci este o artă să privești pe fereastră , nu poți privi
așa , pur și simplu . Trebuie să știi să privești , unde 
să privești , ce să privești , cum să privești . Deci nu 
este ușor , nu te uiți și gata , ai văzut . Trebuie să intri
cu privirea , să treci dincolo de acel ceva sau de acolo 
undeva , să pătrunzi în esență . Esența vieții , esența 
demnității , a calității . Să privești atent în toate direcțiile,
în toate spațiile către absolut , de pe toate dimensiunile,
să vezi reperul , adâncimea , să îți vezi perpetua întoarcere
către origini , să îți vezi principiul purtător , ideea ce te-a
determinat să privești . Să vezi viața în desfășurare .
Și nu poți privi pe o fereastră mică , îți trebuie o fereastră
mare să poți cuprinde cu privirea toate acestea . 
Și atenție la privire , ea trebuie să fie calmă , blândă ,
să zâmbească și să sărute . Să nu dăuneze , să nu fie 
tăioasă , aspră , întunecată sau rece , căci atunci nu te
mai poți numi privitor .
Privind pe fereastră , încerc să deschid uși invizibile atât
către mine cât și către lumea exterioară , fac un fel de
exercițiu de pendulare între mine și exterior . 
Încerc să cuprind cu privirea spațiul , timpul , emoția ,
lumina , armonia cuprinsă în haotic . 
Încerc o împrietenire cu imprevizibilul , cu sincronicitățile
planurilor realității , o întâlnire cu momentul de grație .
Privitul pe fereastră este o provocare frumoasă , să vrei
să vezi ceea ce nu știi cum arată .
E profund și misterios . Îmi place .

Încă plouă ...

Vroiam să-ți spun să iei ploaia cu tine când ai plecat
de dimineață , dar erai grăbit .
Să știi că pe aici plouă mărunt încă de dimineață , 
de când eram invadată de gânduri absurde care se 
hrăneau cu absențele din plin , cu iluzii .
Bineînțeles , eu sunt tot pe acolo , cu aceleași gânduri
absurde privind pe geam forme desenate , știi tu cum ....
Știi , nu ?
Mi se prind secundele de pleoape , urdor de tristețe .
Știe cineva o magie , să oprească ploaia ?
Căci pe aici încă mai plouă și plouă mărunt ...

Pe fruntea ta pădure , lumina tainic cade

foto Iulian Mihăilă-Spoke Pictures

Ai ascultat vreodată inima unui copac ?
I-ai ascultat sunetul coroanei , așternând tăcerea ?
Ai simțit vreodată rădăcinile lui puternice care  pătrund
adânc în pământ ?
I-ai ascultat calmul trunchiului atunci când este scăldat
de rouă ?
Ai văzut vreodată tremurul unui copac atunci când își
întinde ramurile pentru a întâmpina ochii cerului dintr-o
dimineață ?
Ai văzut vreodată un copac cum visează la înaltul cerului ?
I-ai ascultat vântul ușor printre frunze,i-ai auzit respirația?
Ai ales vreodată bucuria de a îmbrățișa un copac ?

Bella Ciao

Cinci zile , atât mi-a luat să văd patru sezoane din serialul
La Casa Del Papel . Mie , care nu urmăresc seriale din
motiv că devii dependent de acestea , asta în cazul că este
ceva bun . Ce-ți este și cu izolarea aceasta ....

Și melodia de-a dreptul sublimă ....