Pictură Biser Panayotov
Ca să se ştie de ce a fost ceva , cumva , doar marile idei de
se iau , nu este de-ajuns . Trebuie totdeauna căutat , de
dorinţe şi motive , de fapte şi năzuinţe , trecutul de dinainte
de acel început , gândurile de mai-nainte de primul pas , de
primul cuvânt , ca mai apoi să urmeze paşii mici ce au
urmat acelui pas uriaş . Din cele două lumi mari ,
cuprinzătoare a două lumi mici am venit şi noi doi , unul
către celălalt . Tu , din lumea ta reală , plină de întâmplări
ciudate cu neputinţa lor de a fi ca şi lumea reală . Eu , din
lumea mea ciudată , plină de înţelesul tuturor întâmplărilor
ce devin prin forma lor reale . Ne-am bătut drumuri unul
către celălalt lăsându-mi-te mie şi dându-mi-te . Ne-am
mers drumuri unul către celălalt avându-ne şi primindu-ne
cu o neînţeleasă dorinţă de sfârşit a aşteptării , de înălţare
împreună . Trăim continuarea care deja se întâmplă .
Ce ia o parte din suflet şi pleacă cu el în zbor ? Şi rămâi fără
ochi , uite , nici mâini nu mai ai şi gura ţi-e strâmbă , căci
prea târziu ai tăcut . Ce zimţi de rugină îţi cad în plămâni
şi-ţi retează fereastra de lumină ? Şi atât de adânc simţi că
te îngropi în pământ , două jumătăţi , rădăcini de fier şi
nimeni nu o să mai înalţe jumătate de trup pe cealaltă
jumătate de trup . Şi vei rămâne într-o livadă din cer .
Privesc orizontul,contemplu,ating cu gândul interminabilele
spaţii ce se înfăţişează ochiului şi liniştea cea
supraomenească şi pacea ce pare a veni din adâncuri,pace
ce îmi aminteşte de eternitate.Pare o altă lume.
În nări freamătă esenţe pure,picurate peste funiile
împletite în şovăiala realităţii.Urechea culege puţin
câte puţin notele cântului.Ochii escaladează deal după deal.
În şoapta vântului ascund regrete şi pun prezentul şi
trecerea timpului într-o rugăciune ce naşte blândeţe pe
peretele inimii .O depărtare învelită într-o uitare rostită de
rostogolirea timpului .
Păşesc pe poteci cu doruri de tămăduire,privirile trec
dincolo de zări să ascundă trăirile sufleteşti mute.
Pădurea poartă în ea taina nemuririi , paşii mei îi străbat
potecile încercând să-i desluşească această taină . Îmi lipesc
tâmpla de fiecare copac şi le ascult inima . Pulsează .
Crengile copacilor se unduiesc dansând în ritmul ciripitului
de păsări . Inspir adânc ca şi cum aş vrea să cuprind totul
într-o respiraţie . Aici am văzut prietenia adevărată şi
armonia ce domneşte peste întreaga pădure .
Lumina este din ce în ce mai săracă , soarele se retrage cu o
discreţie insesizabilă .
Privind apusul , gândurile mele se adună din risipirea lor de
peste zi . Totul este învăluit în pacea ce coboară din cer
peste întreaga fire .
Liniştea doarme acum în lumini nocturne .
Timpul a rămas undeva afară , înăuntru eu ascultam
bătăile aripilor unui fluture .....
Voi ţine neascunsă frumuseţea pe care au păşit tălpile mele ,
în care s-au scăldat ochii mei , din care trupul meu s-a
hrănit şi din care sufletul meu a luat cu el o parte din ea .
Cerul şi-a legănat aştrii şi mi-a picurat pe tâmple stele
dureros de blânde . Atingerea lor mi-a tulburat fiinţa
ca să mă pot salva de cerul intinat cu nori de ploaie .
Aveam umerii dezgoliţi pe care , două frunze cu povestea
încheiată şi-au găsit locul trecerii în următorul lor basm .
Le-am dat uşor la o parte cu degetele îngheţate,făcându-mă
să tresar sub răsuflul nopţii .
Să stăm faţă în faţă cu noi înşine şi să răspundem în tăcere dacă
ne identificăm , dacă ne ştim îndeajuns încât să acceptăm partea
necunoscută sau renegată din noi . Cred că de întâlnirile cu noi
ne temem cel mai mult . Judecăm , ne dăm cu părerea despre
ceilalţi cu pretenţii de experţi în psihologia sufletului aproapelui
nostru , dar dacă pentru câteva minute pe zi ne-am aşeza în faţa
oglinzii într-o întâlnire directă cu sufletul nostru ce am descoperi ?
Şi dacă am descoperi într-un târziu fragmente din noi , oare am
înţelege , am accepta ? Şi dacă am accepta oare am mai avea
puterea să păşim întru schimbare ? Fiecare va răspunde în tăcere...
sau va trece peste aceste interogaţii cu ignoranţa cu care îşi
trăieşte necunoaşterea . Cea mai mare ispravă a unui om este să
îşi dea sieşi un destin . Nu ştiu încă traiectoria destinului meu .
Cred mai degrabă că nu sunt făcută să îndeplinesc un destin cu
ecouri . Îmi doresc lucruri simple şi cel mai mult îmi doresc să mă
împac cu mine însămi , dar să stau alături de Omul care să îmi
împrumute din măreţia lui .
Mă aşez uneori în colţul de sus , acolo unde liniştea coboară între
două respiraţii , tăcută ca o sugestie abia exprimată de ochii
închişi , dar nu a negare , ci a înţelegere .Acolo , sub arcul de timp
aproape fericit nici o voce nu tresare , iar soluţiile coboară lin ,
atenuând de la bun început orice vagă iluzie de conflict ce ar putea
tulbura dulcea armonie , căci rostul tuturor lucrurilor nu este greu
de desluşit , trebuie doar să învăţăm să fim aşa cum ne este firea .
Acolo , în colţul de sus tânjesc să rămân , ca un copil la porţile
cunoaşterii , purtând pe umeri mantia unui zâmbet fericit , chiar
dacă drumul este greu . Eu ştiu că voi avea timp să recunosc după
voce toate chemările lumii . Şi în liniştea albă , cu ochii închişi
voi alege calea cea bună . Eliberată de orice constrângere eu merg
mai departe , asumându-mi acceptarea . De undeva din adânc
cobora peste mine bucuria exprimată printr-o privire , printre-o
îmbrăţişare .
Nu mai sunt eu şi altceva , totul e o taină care mă cântă ,
mă respiră , mă tace . Sunt una cu raza de soare , cu frunza
răscolită de vânt , cu piatra albă . Respir cu vântul , zbor cu
şoimul ce mângâie norii . Sunt în toate , totul e în mine .
E un cântec taină care arde şi răscoleşte şi creează şi
mângâie şi renaşte şi tace . Un cântec uitat şi regăsit care se
răsfrânge , acelaşi în chipuri diferite . E linişte .....
Vouă , ce anume vă retrezeşte sufletul şi vă ajută să simţiţi
sacrul fiecărei respiraţii , al fiecărui pas , al fiecărei priviri ,
al fiecărei atingeri ? Vă invit la împărtăşirea tainelor
cântecului uitat . În linişte ......
