Dacă vedeţi pe stradă un
pitic uriaş cu ochi bulbucaţi
ce-şi poartă la subraţ
cocoaşa verde , îmbrăcat
într-o lungă haină nu prea
faină , are părul roşu
vâlvoi , categoric...cu nevoi
de-al pieptăna , cu mers
săltat în ghete albastre
încălţat şi cu o privire de
nepătruns , să-l întrebaţi
unde m-a ascuns .
Veneam dintr-o parte a lumii unde realitatea are culoare
albă . Visul meu avea un ochi iscoditor prin care mă urma .
Du-te acasă ! îi strigam , dar ochiul desena în aer semnul
drumului fără întoarcere . Înaintam greu , mergeam şi
gândurile îmi cădeau pe umeri . Ochiul , în spatele meu .....
Du-te acasă ! îi strigam , n-ai ce să faci aici , sunt multe
lucruri care nu există . Înaintam .... rătăceam printr-o
pădure .... Umbra mea se ascundea în scorburile de ciocuri
învelite în mătase . Când am ieşit nu mă mai simţeam
ameninţată de nici o prezenţă . Doar o senzaţie stranie
mă îsoţea , că eu aş fi privirea , că eu aş fi visul unui
vânturător cu mănuşi al timpului .
Prea obosită pentru a mă îndepărta .
O rază de lumină nu pe genunchi o-ndoi .....
Lumina pleacă îndesată-n lucruri şi caută o respiraţie
mai largă . Să nu călcăm pe ea , să nu se spargă ....
Gesturi , şoapte , gânduri ce vin până aproape de buze
şi se-ntorc .... Am lăsat fereastra deschisă înspre lume ,
nu peste mult are să bată vântul .... şi în subţiori de vânt
un strop de împotrivire şi în miezul clipelor prezente se
odihneşte depărtarea .
Iau în mână o bucată de zâmbet şi o modelez după chipul
şi asemănarea copilului din mine . O rostogolesc prin iarbă
şi o arunc înspre cer şi îi cos aripi să zboare până în
albastrul albastrului . Zâmbesc la zâmbetul meu şi el
zâmbeşte la mine .
Hai doar să ne jucăm de-a oamenii mari şi să rămânem
copii , vrei ?
