Luceafăr de argint , delir de şoapte .... rostesc uşor .... O micuţă stea îşi revarsă razele în odaia mea . Mi-e dragă , o văd în fiecare seară în acelaşi loc , însoţindu-mă de fiecare dată în cele mai frumoase vise , unde îmbracă haina de om şi rosteşte cuvinte magice . Tu , te apropii uşor şi îmi spui că sunt frumoasă ..... Eu , în juru-ţi fac cerc cu privirea-mi misterioasă , Umerii mei goi îi săruţi apoi sub miros de primăvară , În umbra de seară ....
Vise vechi , cu fin parfum peste gânduri îmi coboară . Început de drum .... Doamne , este primăvară ? Chiar de anii au trecut şi s-au dus pe-a vieţii scară , Eu mă văd copil vioi , Doamne , este primăvară !
Culoarea fericirii trebuie să fie verdele primăverii imposibil de descris . Culoare ce se repetă în fiecare frunză nouă , în fiecare fir de iarbă , în fiecare tulpină, în fiecare ramură . Dacă ar fi să îmi trăiesc încă odată viaţa , aş începe primăvara devreme şi aş sta aşa până târziu în toamnă când frunzele cad . Aştern pe pleoape mii de ritmuri colorate , mă scurg prin ochiul verde şi mă zidesc cuib în retină .
Mâna mea nevăzută m-a legat la ochiul interior şi m-a dus în mijlocul unei lumi neîncepute . Aici s-a dansat din miezul zemos , dansatorii zburdalnici cu linia vieţii pe spate făceau şi desfăceau noduri pe sfoara timpului nespiralat . Dirijorul neştiut de nimeni , cu pene de vultur prinse de un capăt al orchestrei , o purta spre înalt pentru prelungirea zborului cu ochii deschişi . Se spune că aici fiecare fiinţă nenumită conţine un instrument muzical . Mai marele om dintre toţi oamenii mari , cu note muzicale în vârful degetelor scoate din buzunar un ceas mare cât o pleoapă de elefant şi îmi face semn să încalec alături de el pe flautul invizibil . Doar el ştia că rădăcinile întunericului mai aveau puţin şi se răsuceau în preaplinul cerului şi grija lui era ca eu să ajung la scara notelor muzicale unde mă aştepta mâna mea nevăzută să mă dezlege de la ochiul meu interior .
Eu întotdeauna merg pe partea străzii cu soare. Şi merg încet de teamă să nu trezesc vântul , odată am ţopăit şi vântul s-a trezit , se rotea în jurul meu şi era cât pe ce să mă ridice de subţiori . Ce frică mi-a fost .... nu , nu m-a ridicat , în depărtare se auzeau clopote bătând . Când nu mă vede nimeni merg desculţă pe spaţiul verde de lângă trotuar şi simt cum iarba îmi urcă pe picioare şi cu un descântec îmi alungă durerea şi urcă şi urcă .... îmi dau seama că iarba creşte din mine . Într-o zi am auzit pietrele vorbind , mi-am aplecat urechea până la pământ să le ascult , dar nu am înţeles nimic , vorbeau într-o limbă necunoscută oamenilor . Cineva s-a oprit lângă mine să mă întrebe dacă am pierdut ceva . Ce era să-i spun , că aud pietrele vorbind ? Să mint ? Doar i-am zâmbit . A dat uşor din cap şi a plecat . Poate şi-o fi zis că sunt ciudată . Şi voi credeţi la fel ? Pietrele râdeau cu gura până la urechi . Dintre toate pietrele , cel mai mult mi-a plăcut cea roşie . Am întrebat-o dacă o pot lua cu mine , pe ea a urcat o furnică şi atunci am înţeles că nu o pot lua . Mă văd pe un tărâm fermecat .... Mă întoarce o pasăre ce zboară deasupra mea şi un clopot ce se aude bătând în depărtare . Eu întotdeauna merg pe partea străzii cu soare şi nimeni nu ştie de ce .
Din mine ies într-un timp fără timp , Îmi iau ora dintr-un ceas Şi sorb secunda cea rămas Neajunsă păşind într-un anotimp Unde strivesc cu un surâs de şoapte Miresme albe şi candori , Unde lumina se rotunjeşte la capete Şi ochii mi se umplu de culori . Alunec pe un fir de verde prins Undeva , într-un timp fără timp Şi ameţită de mirosul nemuririi Inventam aripi , aripi pentru
Templul iubirii .
Primăvară vino la mine în dans Pentru a da naştere mugurilor Pe umerii dezvăluiţi din aripile păsărilor Ridică-mă până la verde
