Păşesc pe iarba verde ,caldă,născută din pământul negru şi
rece cândva . Soarele îmi mângâie ochii , fluturii îmi pun
culoare în obraz.Tac şi las păsările să mă înveţe cântecul lor
Îmi curge primăvara prin vene şi pielea îmi miroase a cer
şi iasomie. Aştept primăvara să vină să-mi bată în geam ,
să mă înveţe să dansez magia printre copacii înveliţi în alb
şi roz . O aştept să vină să-mi deseneze sufletul ei pe chip ,
să învelească pământul în verde şi în mii de culori , să lase
pielea copacilor să respire şi în braţele lor să pună muguri
care să miroase a început de viaţă , să deschidă ochii
soarelui şi să-i amintească să ne zâmbească . Visez ....
a primăvară ..... iar atunci când încep să visez în sufletul
meu miroase a primăvară .
Cu bărbia-n palma stângă şi cotul
sprijinit pe genunchiul
străin de mine parcă,
gândesc.
Multe gânduri , prea
multe.Încerc să-mi
fac loc printre ele,
răzbat cu greu,mă
înpotmolesc.Coatele
mele sunt prea moi....
şi mă lovesc de el,de
cel care cu o bolnavă
disperare se ţine de mine.Mă lupt cu el,
transpir,obosesc. Îi dau drumul , să plece....
La sfârşit rămâne doar spaima şi acel sentiment
de pustietoare siguranţă a limitelor,dintre ceva
putred şi ceva sănătos.Îmi iau gândurile în palmă
şi suflu peste ele.Dacă întind mâna,aş putea avea
certitudinea existenţei mele între genunchi şi bărbie.
Curg albastru pe braţe nevăzute,curg în gesturi de la
un vârf la celălalt,prin ecoul sunetelor la întâmplare.
În strigăte lungi ascult vântul cum aşează numele meu pe
pământ,din verde mă strigă.Din întâmplare un ochi voi
deschide sau un zâmbet,sălbatice mătăsuri se aştern peste
timp.Mă hrănesc cu umbra stelelor şi cu trupul ce-a mai
rămas din soare.Între răsuflări întretăiate mototolesc sub
frunze profunzimea aerului tăios desenat pe retina tainei.
Încinse pete pe cristalul umbrei mă îmbie cu alb într-o
tăcere cât îmbrăţişarea.
S-a rupt o bucată din cer,pe umerii mei apasă
nebunia şi trupul îmi este strivit de ochiul frigului
polar.Mă caut între spaţii inexistente şi ţipătul
mi se pierde undeva,în alb.Un glas îmi şopteşte
să tac,dar nu văd de unde vine,calcă peste mine
până la marginea unde pier.În mine plâng pietrele
albe rănite de nebunele degete lungi.Şi dacă într-o
bună zi cineva va întreba de mine,spune-i doar atât
:,,i-am iertat nebunia''.
Eram în interior .... probam timpul prin gesturi şi priviri
cu imagini legate de frumoase amintiri . Scuturam clipele
în liniştea mult colorată , ochii aruncau priviri de lumină
spre clipele aliniate armonios . Inocent , sufletul murmură
o melodie . Zâmbesc ? Nu ştiu ..... Zâmbesc ?
..... dacă pământul pe care mergi , pe care îl calci fără
să te gândeşti la el , durere încorporată în paşi , ca cerul în
ochi , ai simţi că suferă din pricina ta , fiindcă paşii tăi
sunt grei , dacă ai simţi înlăuntrul lui ca o durere fără de
expresie aparentă , ce-ai face - ai merge înainte sau
te-ai opri ?
Fiecare ceas are ora lui . Fiecare ceas şi-a pornit orele
măsurând ceva al lui . Ora mea nu mai are nici o
importanţă . Nu vezi cum trece timpul fără să ne bage
în seamă ? La ce bun atunci ? La ce să le mai stric eu
ceasurilor rostul ?
