Răspunde , în tăcere ....

Să stăm faţă în faţă cu noi înşine şi să răspundem în tăcere dacă
ne identificăm , dacă ne ştim îndeajuns încât să acceptăm partea
necunoscută sau renegată din noi . Cred că de întâlnirile cu noi
ne temem cel mai mult . Judecăm , ne dăm cu părerea despre 
ceilalţi cu pretenţii de experţi în psihologia sufletului aproapelui
nostru , dar dacă pentru câteva minute pe zi ne-am aşeza în faţa
oglinzii într-o întâlnire directă cu sufletul nostru ce am descoperi ?
Şi dacă am descoperi într-un târziu fragmente din noi , oare am
înţelege , am accepta ? Şi dacă am accepta oare am mai avea 
puterea să păşim întru schimbare ? Fiecare va răspunde în tăcere...
sau va trece peste aceste interogaţii cu ignoranţa cu care îşi 
trăieşte necunoaşterea . Cea mai mare ispravă a unui om este să
îşi dea sieşi un destin . Nu ştiu încă traiectoria destinului meu .
Cred mai degrabă că nu sunt făcută să îndeplinesc un destin cu 
ecouri . Îmi doresc lucruri simple şi cel mai mult îmi doresc să mă
împac cu mine însămi , dar să stau alături de Omul care să îmi
împrumute din măreţia lui .

Acolo , în colţul de sus

Mă aşez uneori în colţul de sus , acolo unde liniştea coboară între
două respiraţii , tăcută ca o sugestie abia exprimată de ochii 
închişi , dar nu a negare , ci a înţelegere .Acolo , sub arcul de timp
aproape fericit nici o voce nu tresare , iar soluţiile coboară lin ,
atenuând de la bun început orice vagă iluzie de conflict ce ar putea
tulbura dulcea armonie , căci rostul tuturor lucrurilor nu este greu
de desluşit , trebuie doar să învăţăm să fim aşa cum ne este firea .
Acolo , în colţul de sus tânjesc să rămân , ca un copil la porţile
cunoaşterii , purtând pe umeri mantia unui zâmbet fericit , chiar
dacă drumul este greu . Eu ştiu că voi avea timp să recunosc după
voce toate chemările lumii . Şi în liniştea albă , cu ochii închişi
voi alege calea cea bună . Eliberată de orice constrângere eu merg
mai departe , asumându-mi acceptarea . De undeva din adânc 
cobora peste mine bucuria exprimată printr-o privire , printre-o
îmbrăţişare . 

Cântec şi linişte .....

Nu mai sunt eu şi altceva , totul e o taină care mă cântă ,
mă respiră , mă tace . Sunt una cu raza de soare , cu frunza
răscolită de vânt , cu piatra albă . Respir cu vântul , zbor cu
şoimul ce mângâie norii . Sunt în toate , totul e în mine .
E un cântec taină care arde şi răscoleşte şi creează şi
mângâie şi renaşte şi tace . Un cântec uitat şi regăsit care se
răsfrânge , acelaşi în chipuri diferite . E linişte .....
Vouă , ce anume vă retrezeşte sufletul şi vă ajută să simţiţi
sacrul fiecărei respiraţii , al fiecărui pas , al fiecărei priviri ,
al fiecărei atingeri ? Vă invit la împărtăşirea tainelor 
cântecului uitat . În linişte ......

Chinuiam cu întrebări gâze şi flori , încercând să înţeleg
de ce nu pot zbura ca ele şi nu mă pot ascunde sub pleoapa
unor petale pline de vise . Sărutam şi mă lăsam sărutată
de soare . mângâiam şi mă lăsam mângâiată de taina rece
a mereu primelor dimineţi . Frământam malul apei cu
întrebările mele , scormonindu-l în speranţa că voi găsi
piatra tainică , cheia tainelor şi misterelor . Căutam cu 
dorinţa de cunoaştere a celor ce sunt şi încă nu sunt . 
Respiram lumina , îmbrăţişam pacea şi liniştea senină .
Priveam şi regăseam pajiştea verdelui de început , covor
pe care se zbenguiau nuanţele şi parfumul multor
necunoscute .

Eu nu sunt acasă , dar am

lăsat  deschisă  o fereastră

să-mi intre în casă gândul 

tău bun . Pe masă ţi-am lăsat

un creion şi o coală albă de

hârtie . Tu doar scrie .....

Spiritul meu se pleacă sorbind din fântânile copacilor.
Veşnicia se zămisleşte în răsuflarea mea,în adiere de vânt.
Din văpaie mă înalţ către nori reînviată şi vântul îmi suflă
privirea fugară tot înainte .Totul în jur dansează în acord
deplin cu lumina prinsă în jocul umbrelor.
Răsuflu uşor şi pretutindeni,stând pe loc .

În căutarea primăverii

Păşesc pe iarba verde ,caldă,născută din pământul negru şi 
rece cândva . Soarele îmi mângâie ochii , fluturii îmi pun
culoare în obraz.Tac şi las păsările să mă înveţe cântecul lor
Îmi curge primăvara prin vene şi pielea îmi miroase a cer
şi iasomie. Aştept primăvara să vină să-mi bată în geam ,
să mă înveţe să dansez magia printre copacii înveliţi în alb
şi roz . O aştept să vină să-mi deseneze sufletul ei pe chip ,
să învelească pământul în verde şi în mii de culori , să lase
pielea copacilor să respire şi în braţele lor să pună muguri
care să miroase a început de viaţă , să deschidă ochii 
soarelui şi să-i amintească să ne zâmbească . Visez .... 
a primăvară ..... iar atunci când încep să visez în sufletul
meu miroase a primăvară .