Azi îmi urmez inima

Ca şi tine sunt îngăduită aici , pe pământul acesta unde eu ,
în trup de om fiind cuprinsă , la fel ca toţi ceilalţi îmi curg
existenţa într-o clepsidră ce n-are fire de nisip nelimitate .
Ştiind că într-o zi , habar n-am care , habar n-am când ,
ele se vor termina . Şi timpul ce-l am în trupul acesta vreau
să-l trăiesc frumos . 
Curaj să-mi urmez inima , ascultându-mi intuiţia am , iar
azi inima mea nu se mai teme de nimic . Nu se mai îmbată
cu iluzii ori aşteptări deşarte ci pulsează şi transmite 
direct , conform realităţii ei . Şi da , pentru a-mi apăra
inima aş putea lupta în luptă dreaptă privind în ochi omul
din faţa mea până acolo în prăsele , până acolo unde e 
esenţa lui . Pot câştiga sau pot fi înfrântă căci , cum altfel
s-ar putea creea acel echilibru ? Inima mea este mai mult
decât o bucată de carne ce zvâcneşte undeva sub coaste ,
undeva în stânga , undeva oriunde şi pentru un timp .
Un timp limitat în trupul acesta pe care îl am .
Şi atunci îmi pare firesc să trăiesc cât de frumos pot eu .
Azi , nu mâine . Acum , nu altădată . Aici , nu altundeva .

Nimic nu e ce pare a fi

Aţi văzut oameni coloraţi ? Oameni ce-şi vopsesc sufletul

în toate culorile momentului doar pentru a-şi hrăni eul

flămând , culori cu puteri miraculoase ce-i transformă

într-o secundă în ceea ce vor să fie . Îşi schimbă culoarea

după împrejurare , după interes , după foamea de faimă ,

după propriul lor bine , până la urmă . Îşi vopsesc sufletul

pentru că se poartă smerenia , milostenia , pentru că se

apropie o sărbătoare religioasă . Vor neapărat să arate

cât de buni creştini sunt , deşi uită adesea să ierte , uită

că minciuna este un rău , uită că nu trebuie să judece .

Sunt oameni care îşi vopsesc sufletul în culori calde 

spunând că iubesc , iubirea n-o vopsesc pentru că iubirea

nu are formă . Sunt oameni cameleoni , adevăraţi sunt 

doar în singurătatea lor . Restul sunt doar aparenţe .

Cum scriu un poem- https://soundcloud.com/user-248210263/cum-scriu-un-poem

Înţelege-mă

Înţelege-mă când lumea mea se prăbuşeşte în juru-mi fără
nici un avertisment şi fără motiv . Străduieşte-te să mă
înţelegi aşa cum şi eu mă străduiesc să mă înţeleg . 
Înţelege-mă când vreau să mă plimb printre flori de maci
acum când uite , iarna vine , când dau culoare fiecărui lucru
dorind să ascund printre culori tot ce înseamnă eu , când
atârn între nuanţe de gri . Înţelege-mă când cad , nu văd 
drumul , de prea multe ori mă refugiez cu capul în nori să
vorbesc cu stelele , de teamă să nu-ţi fac ţie rău vorbindu-ţi.
Înţelege-mă că nu vreau să te supăr , căci mă doare .
Înţelege-mă când alerg după fluturi , când sunt copil şi 
vreau să mă iei de mână şi să-mi arăţi curcubee , să mă
învârţi ca într-un carusel , să-mi spui basme cu prinţi şi cu
prinţese . Înţelege-mă când îţi spun poveşti şi când mă
cuibăresc în lună . Înţelege-mă când o iau razna şi râd ca o
nebună , ori plâng că nu înţeleg haosul din mintea mea .
Înţelege-mă când îţi cer să facem un joc , când sar şi ţopăi ,
când îţi cer să mă arunci în sus şi te rog să mă prinzi .
Înţelege-mi egoismul când te vreau numai pentru mine şi te
aştept îmbufnată ore , închinzându-mă în cercul tăcerii .
Înţelege-mă că uneori pentru a te regăsii te îndepărtez , dar
te aştept , mereu te aştept . Înţelege-mă că mai e ceva
neimportant , doare . Doare al naibii de tare .

Pe stradă am văzut patru oameni .
Patru oameni am văzut pe stradă .
Am văzut pe stradă un om care ţinea în 
mână o mătură cu coadă lungă , foarte 
lungă era coada , era aşa de lungă....eram
curioasă ce poate face cu o mătură cu coada 
aşa de lungă , dar nu l-am întrebat. L-am
văzut cum îşi mătură acoperişul casei .
Pe partea cealaltă a străzii am văzut un om
care trăgea o sfoară lungă după el , sfoara
era lungă , lungă . Eram curioasă , mă
întrebam ce poate face cu sfoara aia lungă .
L-am urmărit cu privirea până a dispărut
după colţul străzii . Apoi , pe aceeaşi parte
a străzii a trecut un om cu o cocoaşă în spate.
Şchiopăta acel om . Mi-am zis că probabil
acolo , în cocoaşa din spate , îşi poartă anii.
Trebuie să fi fost mulţi ani , căci cocoaşa era
mare . Eram curioasă câţi ani purta , dar 
mi-a fost ruşine să întreb şi nu l-am întrebat.
Din partea opusă a străzii venea un om 
grăbit . Mergea repede , foarte repede şi
mergând aşa repede s-a împiedicat în ceva.
S-a aplecat , a luat de jos acel ceva , l-a privit
lung , apoi a pus acel ceva în buzunar şi a 
plecat . La fel de grăbit . Eram aşa curioasă 
ce era acel ceva în care omul grăbit s-a
împiedicat şi de ce l-a pus în buzunar , dar nu
l-am întrebat . Pe stradă au trecut patru 
oameni , atât . Eu am fost omul cinci . Acum
strada e pustie . 

Prin dimineaţă

Sunetul ceasornicului se izbeşte cu putere in zidul liniştii
încât trece prin el şi ajunge la mine, îl simt în ureche , mă
înţeapă. Sar din pat şi mă izbesc cu capul de pragul de sus
al dimineţii,ameţită fiind îmi iau capul în mâini,strecor
printre dinţi cuvinte neînţelese şi mă îndrept spre baie.
Aprind lumina şi fac ochii mari , nu e baia....intreasem în 
bucătărie ,nu-i bai...îmi zic,e bine şi aşa.Pun aparatul de
cafea să-şi facă treaba şi rog picioarele să mă ducă spre 
baie căci eu nu sunt în stare să merg.Apa rece încearcă să
mă învioreze,depun şi eu eforturi să fac acelaşi lucru,apoi
mă postez în faţa dulapului deschis, vreo cinci minute timp
în care încerc să mă hotărăsc cu ce anume să mă îmbrac.
Trec cele cinci minute , mai trec cinci şi încă cinci şi eu tot nu
ştiu ce ţinută să aleg , îmi spun în gând : ,,draga mea , dacă
aveai mai puţine haine îţi era mult mai uşor ....'' Rareori 
îmbrac dimineaţa ceea ce îmi pregătesc de cu seară , mereu
găsesc câte ceva care mă face să mă răzgândesc . Las totul
baltă şi merg să îmi beau cafeaua , poate îmi vine inspiraţia.
Savurez cafeaua , pentru mine cafeaua de dimineaţă este 
cea mai bună . Iacătă şi inspiraţia vine  dar în cu totul altă
direcţie , mintea mea este plină de idei , se înghesuie , se bat 
cap în cap în capul meu , le scriu repede pe ciornă de teamă
să nu le pierd , căci ele vin şi se duc nu stau prea mult în
minte , nu au loc căci se nasc altele şi nici nu pot să le dosesc
în vreun colţ al minţii , doar urmează să merg la serviciu şi
trebuie să am în minte tot ce se întâmplă acolo şi acolo sunt
atât de multe .... Timpul trece , nici el nu stă pe loc , eu mă
întorc la dulapul cu haine , nu mai stau cinci minute , ochesc
din prima ( ce simplu este ....) . Îmi aranjez părul care este 
rebel , îl fixez cu fixativ bineînţeles , să stea cum vreau eu şi
nu cum vrea el şi acum urmează cealaltă etapă la fel de 
grea - încălţarea . Cu ce să mă încalţ ? Să-mi iau ghetele cu 
toc ? , or să mă doară ca naiba picioarele după opt ore de 
alergat ( nu din acela sportiv ) şi dacă nu le mai pot încălţa
când mă întorc acasă ? Le încalţ pe cele fără toc , negre -nu
merge cu ţinuta , albastre sau maro ? Dacă le încalţ pe cele
albastre voi fi toată albastră , le încalţ pe cele maro , gata ...
m-am hotărât .... acum trebuie la repezeală să îmi schimb
şi geanta , să fie în ton cu ghetele . Golesc tot conţinutul 
genţii albastre pe masă , aud tramvaiul care merge spre
capăt de linie , deci trebuie să mă grăbesc căci în două minute se întoarce ( aş vrea eu , el nu vrea ) , din toate 
lucrurile împrăştiate pe masă aleg cu grijă doar ce îmi 
trebuie musai , nu le pot pune pe toate în geanta aleasă , este
mai mică . Îmbrac haina finală şi ies pe uşă rapid , ajung în
staţia de tramvai care este vizavi de blocul în care eu
locuiesc şi aştept tramvaiul care trebuia să se întoarcă
deja în două minute , dar el nu vrea , el se întoarce în zece 
minute . Uneori cred că vatmanilor le face o plăcere 
deosebită să ne ţină pe noi călătorii în frig cu nervii întinşi
la maxim , să ne acomodăm cu stresul încă din staţie , ca 
atunci când ajungi la serviciu să nu te ia aşa... din plin....
În tramvai hărmălaie , toată lumea vorbeşte cu voce tare ,
se strigă unii pe ceilalţi de la un capăt al vagonului la 
celălalt , bârfe , poveşti , ce mai , nebunie .... Eu cuminte ,
înghemuită pe scaun încerc să îmi pun ideile care nu-mi dau
pace , cap la cap şi poate reuşesc să scriu în minte un poem.
În dimineţi mai liniştite îmi iese , în dimineaţa asta nu .
Mă întreb de unde atâta vervă la oamenii aceştia , atât de 
dimineaţă , la ora şase dimineaţa ? . Cobor unde trebuie să
cobor şi mă îndrept spre locul spre care trebuie să mă 
îndrept . Ajung repede . Frigul m-a învăţat să merg repede .
Intru .... de aici , începe o altă poveste .

Ea râde la mine prin geam , ea dă geamul la o parte şi râde.

Ea spune :Bună seara !. Ea îmi face semne cu mâna prin 

geam . Eu spun : Adânc .... Ea spune nu ştiu prin geam

şi râde . Cuvintele s-au încurcat în lună şi acum sunt perfect

rotunde .