Ce dimineaţă...

Ce răsărit...

Dumnezeu 

pictează

combinând

culori .

Ce avalanşă

de lumină...

Câtă dimineaţă...

Şi ce răsărit....

Ce poate fi mai
splendid,pe când
adie vântul într-o
amiază caldă,
când din trotuare
trupul în verde mi
se scaldă ?
În verde viu,aprins
în tot ce nu poate
fi cuprins .
Vântul fruntea-mi
răcoreşte,în ochi
îmi joacă o veselă
sclipire,totul e
dumnezeieşte,în
suflet am pace
împletită cu iubire.

Mănăstirea
Prislop...
simt că-i iert
pe semeni ,pe
mine mă iert,
sub marea 
aceasta de senin,Dumnezeu mi-e cert.

Hei , copacule !

În mijloc un copac,un singur copac.Şi eu.
Raze înjumătăţite diluându-i umbra lasă
o pată aurie şi nu înţeleg de unde  vin tonuri
de violet....Timpul nu te atinge,nici în joacă...
Frumuseţea ta îmi stăruie în gând şi mă
trezesc că te strig,cu toate numele tăcerii,
a pasului atins de mângâierea ierbii....
Neputincios într-un fel  aştepţi pe aprilie
când câmpia aceasta îţi va şti violet-auriul
umbrei anume....Tu eşti efortul nesfârşit al
pământului de a vorbi cu cerul .

   Astăzi cerul m-a îmbrăţişat şi m-a luat cu el.
M-a aşezat pe un nor şi mi-a spus să-l 
colorez . Soarele m-a mângâiat cu o rază
pe ureche şi mi-a şoptit-,,pune-ţi o dorinţă!''
Eu am căzut pe gânduri . 
Am muiat pensula în verdele din copaci ,
am împrumutat un pic de galben de la soare,
un pic de la mare şi roşu de pe buze şi am
colorat cerul .

Azi le-am zâmbit trecătorilor,
fără să-i ştiu,
risipeam fericire în jur .
Oamenii erau
revoltaţi de 
atâta risipă şi
se încruntau
către cer consânderându-mi zâmbetul o insolenţă de 
neiertat. Ce ştiau ei ?.... N-aveam vreme 
să-i învăţ că fericirea nu poate fi un păcat....

La capăt de zi m-am făcut mică , mică .
Cu blândeţe m-au umplut razele de soare ,
am fost legănată de ape duse , de ape
întoarse şi de un cântec ce nu istoveşte la

capăt de zi .