cineva m-a strigat ,
ochiul acela care mă
urmărea sau poate
noaptea a stins ecoul
chemărilor şi-am
rămas aşa ,
suspendată , cu toate
mirările mirosind a
alb . Voiam să prind
bucăţi din ziua
fragilă , fără să văd
cum noaptea
pândeşte în plan
secund . Acolo unde
mai trec păsări
oarbe , acolo unde se înalţă nefiresc
zorii albi spre tâmple şi mai departe
am şoptit chemării dincolo de cuvinte .
Şoaptele zilelor noi m-au chemat şi-am
rămas aşa , în mirare , pe când iarna
muşca din mine ca dintr-o poamă
venită aşa , la întâmplare , peste inima mea .
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu