Locuitorii tărâmului unde am stat o vreme
nu au un nume pământesc , de aceea el nu
poate fi pronunţat decât cu gândul la partea
nevăzută a lunii . Acolo toate încep cu o
nefastă şi ciudată neînţelegere a oricărui
început . Când am vrut să o pornesc pe
drumul de întoarcere mi s-a spus că numai
în acelaşi timp cu venirea putea să se
înfăptuiască şi plecarea . Am înţeles atunci
că timpul nu se clintea , nu avea lăţime sau
adâncime.Am închis ochii şi mi-am imaginat
nevăzutul , un nevăzut slab , având în el
repetiţia gesturilor umane .
Sunt prinsă în cerul de jos . Încerc să mă
ridic din ce în ce mai mult , să plutesc
deasupra copacilor , să fiu străpunsă de
aspiraţiile lor înălţătoare,să fiu una cu aerul.
Adun în sânge lumina roşiatică a soarelui.
În cămăruţele inimii lipesc tablouri cu lună
şi stele , învăţ să stau peste ape şi câmpii
nemărginite , peste ceaţa dimprejurului
stărilor întunecoase,doar cât să nu mai ating
pământul , sprijinită pe învelişul copacilor
şi nu pe oameni.Am închis ochii şi am văzut
nevăzutul.Nu este greu să faci asta,nu
trebuie decât să-ţi imaginezi un copac cu
frunze îngheţate,un cer mijlociu şi o călăuză
absentă.Şi dintr-o dată totul dispare .
Ce frumoasă dispariţie....
Ce uluitoare revenire la tine.....
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu