Căutare

sâmbătă, 2 februarie 2019

Scrisoare mamei

Lasă mamă , nu te îngrijora de sufletul meu , uite , l-am
proptit de ochiul tău , dar vezi , să nu care cumva să-l
închizi că atunci sufletul meu va cădea şi se va sparge .
Mamă , oare sufletele sparte se mai pot lipi ?
Sărut mâna ta mamă , cea albă de făină , cu care frământai
aluatul ce dospeşte în mine , pe mine nu m-ai învăţat să fac
pâine de oameni , mereu spuneai că , cea mai bună pâine
e în mine şi din mine să mă hrănesc când mi-o fi foame .
Ţi-aş cere mamă să-mi mai dai un măr din podul casei ,
îţi aminteşti ? , merele acelea ce le ţineai în fân . Doamne , ce
bine miroseau .... să ştii , de la acel miros mi se trage 
dragostea de iarbă , căci eu iubesc iarba , copacii , florile şi
inima pământului aşa cum te iubesc pe tine , mamă .
Ştiu , nu ţi-am spus asta niciodată , credeam că ştii ....
Nici despre durerile mele nu ţi-am spus , cum mă dor
ochii când văd florile albe cum ning pământul , cum mă
doare mâna când  prind fluturii şi palma mi se încreţeşte
 de la plânsul lor , cum mă dor picioarele când alerg să
prind din urmă vântul şi anii toţi mă dor , mamă .
Mă doare dorul de tine şi de lumea noastră , mă doare că
nu te pot ţine în palmă , aşa cum ţineam odată fluturii .
Mamă , tu nu mi-ai spus niciodată cât de mare voi creşte ,
eu credeam că voi creşte până la cer şi de acolo îţi voi 
culege stele şi pe furiş voi rupe o rază din soarele acela 
mare şi când norii se vor ciocnii şi vor picura , căci aşa 
ştiam eu că vine ploaia , îţi voi aduce în căuşul palmelor
apă vie . Dar , eu nu am crescut până la cer , nici măcar 
până la vârful nucului din grădină , nucul acela bătrân
în care eu mi-am lăsat visele . Mamă , aş vrea să-ţi dau
tot ce am , dar eu te am pe tine şi mă iartă că sunt om 
şi uit de tine , uit de mine şi uit de noi . Şi iartă-mi vorba 
uneori aspră şi inima de atâta iubire nespusă .
Acum , aş vrea să îmi împleteşti codiţele aşa , cum o făceai
în fiecare dimineaţă şi în toate dimineţile noastre .









Niciun comentariu :