Aripi

Fiecare dintre noi , atunci când ne naştem ,
primim aripi . Unii dintre noi ne uităm la
ele ca la nişte minuni , pe alţii îi deranjează
şi le aruncă , iar unii nici nu-şi dau seama
că au aripi şi stau legaţi de pământ şi nici
nu fac vreun efort să zboare . Sunt aripile noastre pe care le folosim fiecare cât 
suntem în stare .

Alb de zbor

În noapte aflu cum urcă negrul vibrând vertical să fie trup umbrelor ,
obrazul stelar pe care luna îl sărută pios . În negrul din noapte 
aflu dacă mai calc prin zăpezile din care se nasc copilăria şi visul .
Încep să simt alb , să exist dincolo de limitare şi reguli . Albul care
este orbirea prin care vezi totul , infinitul ce-ţi apropie început de final , 
obrazul celest pe care îngerii îl mângâie când obosiţi ne picură pe buze 
albul de zbor .....

Acolo ....

Dar nu voi şti să-mi pot închide ochii  de când deschişi îi ţin să nu adoarmă , în somnul lor mi-e teamă să alunec şi sufletul să-l uit în altă lume , căci dincolo în zări nedefinite te regăsesc în orice chip sau formă . Aş vrea imensul vis să-mi fie fire să te respir, să mă ascund în tine iar de vom absenta realităţii  vom construi eternul în neunde ,recuperând milenii în visare am fost acolo de-ţi aduci aminte  în universul fără „dar„ şi „dacă„ am fost acolo eu şi tu o clipă ne-am regăsit… pluteam în reverie , de-atunci ştiu zborul fluturându-mi gândul de-atunci tresar în ceasul dimineţii dar nu mi-e teamă să-mi plătesc speranţa cu sufletul sătul de agonie căci nu-l mai ştiu trăind în astă lume prea viu îl simt în timpul de sub pleoape , departe de-al meu trup exist şi doare întoarcerea în tălpile-mi de-argilă . Aş vrea imensul vis să-mi fie fire să te respir, să locuiesc în tine cu somnul vieţii să-mi recapăt forţa spre a renaşte-n fiecare noapte , să mă săruţi albastru pe o geană eu să-ţi trezesc un zâmbet la ureche , tu să-mi sculptezi pe-un fir de păr destinul , eu să-ţi desprind din curcubeu iubirea iar de voi şti să-mi pot închide ochii  sigur să fii că-mi voi uita pământul .

Ce crezi? va observa mulţimea că paşii noştri seamănă cu vântul?

Mai vreau un pic de timp

Vreau să mi se mai dea timp , să fiu îngăduită aici , pe pământul

acesta unde eu , la fel ca toţi ceilalţi îmi curg existenţa intr-o

clepsidră ce n-are fire de nisip nelimitate . Ştiind că intr-o zi ,

habar n-am care , habar n-am când ele se vor termina .

Şi până atunci vreau şi eu a termina tot ceea ce trebuie să termin .

Doar puţin timp mie , aici pe pământ , în trup de om fiind cuprinsă .

În timpul meu , timpul ce-l am în trupul acesta vreau să-l trăiesc

frumos . Şi aş mai vrea ca în urma mea să rămâna o amintire

colorată şi nimic neterminat . Căci curaj să-mi urmez inima ,

ascultându-mi intuiţia am . Iar inima mea azi nu se mai teme

de nimic . Nu se mai îmbată cu iluzii ori aşteptări deşarte

ci pulsează şi transmite direct , conform realităţii ei .

Şi da , pentru a-mi apăra inima aş putea lupta în luptă dreaptă .

Privind în ochi omul din faţa mea până acolo în prăsele , până acolo

unde e esenţa lui . Pot câştiga sau pot fi înfrântă  căci ,  cum altfel

s-ar putea creea acel echilibru ? În ambele variante îţi poţi păstra

inima întreagă . Plină de cicatrici , dar intreagă . Căci inima mea

e mai mult decât o bucată de carne ce zvâcneşte undeva sub coaste ,

undeva în stânga , undeva oriunde şi pentru un timp .

Un timp limitat în trupul acesta pe care îl am . Şi atunci îmi pare

firesc să trăiesc cât de frumos pot eu . Azi , nu mâine , Acum nu

altădată , Aici , nu undeva .

Printre aripi de fluturi

Îmi freamătă-n nări esenţe pure picurate peste funiile împletite din şovăiala realităţii . Urechea culege puţin câte puţin notele cântului , ochii escaladează ziduri cimentuite . Cu nevolnicia trupului mă ridic în sublimul dans printre aripi de fluturi şi mă scufund sferă pierdută în pulsaţia Universului .

Cu inima în palmă

Am încredinţat ale mele surâsuri , ale mele secrete , ale mele dureri
inimii . Închid ochii şi mă găsesc în tăcerea rugăciunii mele .
Deschid cerul inimii mele unde sunt flori pline de taină legănate
în adieri de vânt ce poartă doruri . Cer uitare şi mi se dă înger
cu aripi desfăcute ce presară iubire peste mine şi vise frumoase .
Emoţii . Cu zâmbet pe buze , cu fluturi în păr şi sunt tuturor toate
şi mă minunez cum cerul se apropie de pământ , cum verdele se
iubeşte cu albastrul cerului şi văd copilul din mine cum atinge iarba
protejat , alintat , iubit . Imnuri coborâte din altă lume . Seară albastră . Timpul îşi trece mâna peste al meu obraz , anii mi se aşează stivă peste vremi . Adeseori am privit peste umeri ca să
ofer un zâmbet , o tăcere .... O frunză bate în geam .
Aer de mătase . Ghemotoace de lumină . Plec . Cu inima în palmă .
Şi cu mine .

În noaptea îngheţului

Oamenii nopţii îmi mergeau pe braţe , îmi vorbeau

despre ceva ce nu puteam înţelege , nu-i luam în serios ,

ştiam că este noaptea îngheţului . Ştiam asta din presimţirea

rarefierii , din vocea răguşită a copacului din faţa ferestrei.

Le-am strigat să coboare în mâneci dar nici ei nu mă luau

în seamă , mă credeau nebună . Şi de unde până unde avea

absenţa mea ceva mai viu , astfel încât să-mi poată vorbi

pe limba viului , căci vroiau să-mi ia un interviu cât un deget

de lung plin cu inele . M-am înfuriat deoarece aveam lucruri

serioase de făcut , cum ar fi tăiatul aerului , devenisem 

nervoasă şi din cauza unei pilituri de lumină care îmi

ameninţa pielea . Şi cum mergeam spre ceva indefinit de care

auzisem printr-o intuiţie asurzitoare , primul om de pe braţul

meu a cedat , au mai căzut câţiva şi aşa s-a distrus totul , până

la penultima mea bătaie de ceas din buzunarul de la piept .

Am simţit cum cineva cu mănuşi groase îmi modela inima

şi îi dădea o formă de gură hulpavă . Mi se făcea foame din ce

în ce mai mult şi-mi era teamă , nu ştiam dacă de ceva din

afară sau chiar de mine .