Neînţeles

M-am trezit goală pe marginea genunchiului tău
drept . Nu ţi-am văzut decât
călcâiul înfipt între două linii
perplexe de forma distorsionată cu care alunecam cu capul în jos
frângându-mi neînţelegerea
dintre cele două linii .
Îţi aşezi urechea pe ochiul
meu stâng să asculţi ritmul
inimii şi trupurile noastre
căutau să intre unul în altul 
ezitând să încapă . 
Atingi cu dosul  palmei forma
trupului meu gol , e linişte .... 
şi pentru mai multă linişte e nevoie de atingeri  aproape 
complete , de un spaţiu aproape clar prin care să poţi să
simţi cât de departe poate fi un  aproape.
Din mâinile inerte scot ţipete şi le împart , le strig şi le 
numesc , tot ce am cunoscut se pierde într-o răceală gri ,
indiferentă . Când liniştea şi luciditatea se divid , fugi 
şi  laşi  picioarelor direcţii spre amintiri neîncăpătoare 
ce ne pierd în semnificaţii absurde .
Devenim pătimaşi , dobândim puteri nemărginite stând
cu ochii larg deschişi la graniţa dintre trupuri întotdeauna
ţipăt .

Mă întreb ....

Foto   Iulian Mihăilă-Spoke Pictures

În care din infinitatea de lumi posibile ne-am trezit oare ,
astăzi ?  Pentru că , ceea ce văd pe fereastră s-ar  putea
să fie doar una din milioanele de ipostaze absente ale
iluziei . Dar poate că , astăzi ,  nu suntem decât o palmă
dată la timp , ca să începem să respirăm , să existăm şi
să plângem cu capul în jos , ca  şi cum chiar  ar şti  cineva
care-i  susul şi  josul pe aici ....

Eşti frumoasă , mi-ai spus ... şi atunci toate ceasurile au tăcut ...

Luceafăr de argint , delir de şoapte .... rostesc uşor ....
O micuţă stea îşi revarsă razele în odaia mea . 
Mi-e dragă , o văd în fiecare seară în acelaşi loc ,
însoţindu-mă de fiecare dată în cele mai frumoase vise ,
unde îmbracă haina de om şi rosteşte cuvinte magice .

Tu , te apropii uşor şi îmi spui că sunt frumoasă .....
Eu , în juru-ţi fac cerc cu privirea-mi misterioasă ,
Umerii mei goi îi săruţi apoi sub miros de primăvară ,
În umbra de seară ....

Este primăvară ?

Vise vechi , cu  fin parfum peste gânduri îmi coboară .
Început de drum .... Doamne , este primăvară ?
Chiar de anii au trecut şi s-au dus pe-a vieţii scară ,
Eu mă văd copil vioi , 
Doamne , este primăvară !

Fericirea mea are culoarea verde

Culoarea fericirii trebuie să fie verdele primăverii 
imposibil de descris . Culoare ce se repetă în fiecare
frunză nouă , în fiecare fir de iarbă , în fiecare tulpină,
în fiecare ramură . Dacă ar fi să îmi trăiesc încă odată
viaţa , aş începe primăvara devreme şi aş sta aşa până
târziu în toamnă când frunzele cad .
Aştern pe pleoape mii de ritmuri colorate , mă scurg
prin ochiul verde şi mă zidesc cuib în retină .

Fericit cel ce înţelege

Mâna mea nevăzută m-a legat la ochiul interior 
şi m-a dus în mijlocul unei lumi neîncepute .
Aici s-a dansat din miezul zemos , dansatorii zburdalnici
cu linia vieţii pe spate făceau şi desfăceau noduri pe 
sfoara timpului nespiralat . Dirijorul neştiut de nimeni ,
cu pene de vultur prinse de un capăt al orchestrei , o purta
spre înalt pentru prelungirea zborului cu ochii deschişi .
Se spune că aici fiecare fiinţă nenumită conţine un 
instrument muzical . Mai marele om dintre toţi  oamenii
mari , cu note muzicale în  vârful degetelor scoate din
buzunar un ceas mare cât o pleoapă de elefant şi îmi face
semn să încalec alături de el pe flautul invizibil . Doar el
ştia că rădăcinile întunericului mai aveau puţin şi se 
răsuceau în preaplinul cerului şi grija lui  era ca eu să ajung
la scara notelor muzicale unde mă aştepta mâna mea 
nevăzută să mă dezlege de la ochiul meu interior .

Pe strada cu soare eu merg cu lumina rotită pe faţă

Eu întotdeauna merg pe partea străzii cu soare. Şi merg
încet de teamă să nu trezesc vântul , odată am ţopăit şi
vântul s-a trezit , se rotea în jurul meu şi era cât pe ce să
mă ridice de subţiori . Ce frică mi-a fost .... nu , nu m-a
ridicat , în depărtare se auzeau clopote bătând .
Când nu mă vede nimeni merg desculţă pe spaţiul verde
de lângă trotuar şi simt cum iarba îmi urcă pe picioare
şi cu un descântec îmi alungă  durerea şi urcă şi urcă ....
îmi dau seama că iarba creşte din mine .
Într-o zi am auzit pietrele vorbind , mi-am aplecat urechea
până la pământ să le ascult , dar nu am înţeles nimic ,
vorbeau într-o limbă necunoscută oamenilor . Cineva s-a
oprit lângă mine să mă întrebe dacă am pierdut ceva .
Ce era să-i spun , că aud pietrele vorbind ? Să mint ?
Doar i-am zâmbit . A dat uşor din cap şi a plecat . Poate
şi-o fi zis că sunt ciudată . Şi voi credeţi la fel ?
Pietrele râdeau cu gura până la urechi .
Dintre toate pietrele , cel mai mult mi-a plăcut cea roşie .
Am întrebat-o dacă o pot lua cu mine , pe ea a urcat o
furnică şi atunci am înţeles că nu o pot lua .
Mă văd pe un tărâm fermecat .... Mă întoarce o pasăre ce
zboară deasupra mea şi un clopot ce se aude bătând în
depărtare .
Eu întotdeauna merg pe partea străzii cu soare şi nimeni
nu ştie de ce .