Am mintea puţin împrăştiată prin vreme ......
M-am trezit aiurând ,cu gândurile decojite în palmă .
Am închis pumnul strâns .... când l-am desfăcut aveam în
palmă bucăţi de aripi albe de înger . În dimineaţă m-am
găsit iubind din spatele seninului . Priveam lumea de sus cu
ochi coloraţi şi nu mi-a fost teamă că aş putea sparge cerul
în cioburi albăstrui . În dimineaţă m-am găsit numărând
nuanţele din ochi în oglindă , pentru o clipă am crezut că
timpul m-a uitat . În dimineaţă am învăţat cum se
construiesc stele , cum se coase cu fir de diamant .
Mă pierd uşor prin secunde şi atunci tac , ascult , înţeleg .....
De la o secundă la alta , acul ceasului se opreşte puţin .
De la o clipă la alta este un spaţiu gol , un spaţiu atât de
adânc încât e puţin dacă aş spune că ar fi infinit .
Zăbovesc din când în când pe marginea unei clipe şi admir
spaţiul nesfârşit şi plin de o imensă bucurie tăcută . Şi de pe
marginea unei clipe admir infinitul , eternitatea şi tot ce
mai este pe acolo . Când în inimă îmi rămâne un singur
sentiment , iar în minte un singur gând şi acestea se unesc ,
orice voal este străpuns şi pot vedea pauza dintre două clipe.
Profunzimea trăirii devine infinită . Ating profunzimea
scufundându-mă în interiorul unei clipe cu sufletul întreg .
Simţea atât de mult în ochii
ei cum cade , doar mâinile
le-a întins spre infinit , de
acolo îngerul privea la ea
trist . Simţea parfum de stele
şi gândea astral , credea că
poate prinde într-o mână
universul , că numele ei
poate naşte vibraţii şi ce
sclipiri de har credea că va
găsi .... când a început
războiul clipelor tirane şi
toate cuvintele o ucideau
barbar . Muşca din durere şi zadarnic aştepta mâna
dreaptă să o vindece . Trădătoare a timpului cu tăceri şi
anotimpuri fără număr se cuibăreşte acolo , la capăt de cer .
Un ecou de clopot unic .... şi o rază blândă pune în palma ei
aripi de zbor . Din zbor , în depărtare să se nască minune ,
regăsirea de ea în atâtea căutări , obosită de lupta
demonilor ce-i devorau fiinţa . Aştepta un semn de la îngerul
ce o privea trist , un sărut pe frunte era de-ajuns .
Prea târziu , a fost înghiţită de sferă .....
În fiecare noapte
îmbracă haina groasă
cu glugă şi bântuie
oraşul ca o apucată . Şi
scrie despre nimicurile
prin care umblă . În
fiecare clipă priveşte
undeva încercând să le
ghicească conştiinţa ,
dar nu reuşeşte decât să
enerveze civilizata
societate . Colindă
oraşul cu cuvinte de o
mie de kilograme adânc
înşurubate în pas şi tot
ceea ce ar putea spune
vine dintr-un întuneric
ce ţiuie în urechi , o
beznă surdo-mută pe
unde încearcă să ajungă
la un glas ce se află
între ură şi dispreţ
refuzând cu desăvârşire
să se facă auzit . Uşoară
ca aerul face slalom
printre gesturi făcute de oameni care trăiesc din alţi
oameni , fără nici o prevestire care să o deranjeze de
întârzierile până acasă . După rotocoalele date catedralelor
înalte şi celor ovale s-a întors pe linia cunoaşterii credinţelor
În urma ei pietrele se aruncau lovindu-se cap în cap
rostogolindu-se până la picioarele oraşului în beznă . Şi-a
întors privirea şi nu şi-a dat seama dacă pietrele se băteau
pentru ea , sau nu . Aşteptând parcă un răspuns şi-a ridicat
privirea spre cer , nu era decât luna ce stătea într-un colţ
ascunsă , în mantia tăcerii , dând şi ea mirată din umeri .
Venite de undeva , de aiurea , mii de ace îi străpung nemilos
obrazul . Cu degetele lungi aproape crispate îşi trage gluga
pe ochi . Cercuri calde îi ies repetat prin crăpătura subtilă
a buzelor . Păşeşte la întâmplare şi tot ce mai vede este
trupul ei gol dezmierdat de apa fierbinte , cămaşa de
noapte preferată , o privire în oglindă cu fruntea relaxată
şi ochii uşor zâmbind ce o vor face să spună că mai este ceva
despre care trebuie scris . Dar ştie că oraşul o va aştepta şi
data viitoare . Acolo , în noapte .
La mulţi ani întregii omeniri !
Să ne unim gândurile într-o rugăciune de pace şi de bine ,
Universul va răspunde vibraţiilor gândurilor şi respiraţiilor
sufletelor noastre . Să avem un nou început în care să ne
bucurăm de fiecare răsărit de soare , de fiecare zâmbet
primit şi dăruit , de fiecare provocare a vieţii care ne face
mai frumoşi , mai puternici şi mai înţelepţi , de fiecare
lacrimă care ne mângâie obrazul de bucurie sau de tristeţe ,
de fiecare iubire pe care o primim sau o dăruim . Să ne
bucurăm şi de apusuri şi să învăţăm să acceptăm că şi ele
există , că există şi apusuri superbe , dar că există şi tristeţi
şi regrete şi bătăli pierdute şi speranţe deşarte .
Să iubim fiecare dimineaţă căci toate au un sens , să ne
iubim pe noi înşine şi apoi pe ceilalţi din jurul nostru .
Când începem să iubim dimineţile noastre vom iubi
dimineţile celorlalţi şi vom răsări împreună cu soarele .
Vom simţi în noi fiecare rază de soare şi vom deveni odată
cu ele strălucire şi lumină . Să ne trăim fiecare zi a vieţii
noastre când ne trezim cu soarele în suflet sau plouă a
deznădejde , când am vrea să ne îndrăgostim nebuneşte ,
când ne-am dărui şi pe noi căci ne simţim atât de buni şi de
darnici , când ne apucă un egoism de nici măcar o privire
nu am împărţi , nici măcar cu noi înşine . Dar indiferent
ce zile sunt şi indiferent ce simţim a fi , să nu uităm ce
suntem .... de ce suntem .... şi că am putea rămâne flori
dacă am vrea , am putea zbura ca păsările căci aripi avem
şi doar trebuie să le simţim adevărata greutate pe umerii
noştri . Să nu uităm că suntem oameni .... da , suntem
oameni şi dacă am putea înţelege sensul cuvântului ce ne
devine trăsătură de caracter dar şi identitate , am simţi
cât de frumoşi suntem şi cât de superbi am putea deveni
doar dacă ne-am iubi cu adevărat şi sincer .
Sunt zile şi zile .... sunt vieţi şi vieţi .... suntem oameni şi
oameni ....
Fiecare zi să fie o zi a noastră şi plină de noi . Să trăim
din plin fiecare secundă a zilei ,
fericirea şi împlinirea ce ne este
dată prin şansa la viaţă .
Îţi mai aminteşti de fata din nori ?
Acea fată ce purta rochie scurtă în culori , cu părul lung
prins la spate ce îţi dădea fiori , fata ce prin nori plutea şi timidă te privea ? Erai de multe ori cu capul în nori şi-ai
îndrăznit , nu pe buze ai sărutat-o , ci în ochi o priveai .
Sigur îţi aminteşti cum mergeai la ea multe nopţi la rând şi
îi povesteai despre pământ , îi povesteai despre pământene
când ea curioasă te-a privit pe sub gene şi a râs ca un copil
rugându-te să o cobori pentru o clipă din cerul senin , dar tu
te-ai speriat şi te-ai ascuns într-o sticlă de vin . Nu , n-a fost
vis , aşa îţi era prescris în mii de culori , să o cunoşti pe fata
din nori .
Spune , îţi mai aminteşti cum pluteaţi printre nori
împreună ?
