Pune-ţi atenţia în palme să simţi vibraţia .....

M-am tuns....

.... de fapt coafeza m-a tuns , aşa cum a înţeles ea....
Două luni mi-au trebuit să mă gândesc la asta , ştiam cum vreau să fiu tunsă , mi-am ales şi poze cu tunsoarea . Vroiam o tunsoare bob cu volum la spate , am mai fost
tunsă aşa doar că bobul era lung , acum vroiam scurt şi asimetric .
Şi iată-mă ajunsă la coafor .... îi explic coafezei ce anume
vreau , insist pe partea cu volumul , îi arăt poze , ea îmi
spune că a înţeles , eu insist -sigur aţi înţeles ? , cu riscul
de a o jignii , ea îmi răspunde că da , să fiu liniştită că mă 
va tunde aşa cum îmi doresc . Am avut emoţii , dar nu mai
puteam da înapoi . Am fost tunsă , coafată , partea mai scurtă de păr mi-a aranjat-o după ureche , partea mai
lungă mi-o tot întindea pe jumătate de faţă . Îi spun că 
nu vreau să-mi acopere jumătate de faţă , vreau să am
liberi amândoi ochii când privesc . Nu ştiu ce a înţeles ea ,
aşa că ia placa de întins părul şi îmi face şuviţe răsucite , eu o las curioasă de cum voi arăta , căci oricum când voi pleca ,
afară va fi întuneric şi voi merge acasă . Nu arătam rău ,
era chiar bine . Părul meu este moale , are firul subţire şi
orice coafură mi-aş face nu ţine . Şase minute aveam de mers până acasă ,  coafura normal că nu a rezistat , părul
îmi stătea în toate direcţiile , parcă aveam antene în cap .
Mi-am zis , nu-i nimic ... mâine îl voi spăla . După spălare
m-am coafat singură , nici vorbă de bob .... nici vorbă de
volum .... , tunsoarea nu a reuşit . Nu m-am enervat pe
coafeză , m-am enervat pe mine şi pe păr , cel mai tare pe
păr . Nu am înegrit aura luminoasă a coafezei cu energii
negative , nu-mi stă în fire , în fire îmi stă mai mereu să
mă învinovăţesc pe mine , de orice , dar aici chiar nu ştiu
ce vină am eu . Cel mai sincer cu mine a fost dragul meu 
când mi-a spus clar că nu arăt bine , ceilalţi însă erau chiar
încântaţi de cum arăt , asta după toată străduinţa mea de 
a-mi aranja cât mai bine părul . Vroiam să le spun că am 
oglindă în care mă privesc şi încă văd bine , dar am zâmbit 
aşa , cu colţul gurii . Sinceră a mai fost şi o colegă când mi-a
recomandat o coafeză la care merge ea şi mie chiar mi-a 
plăcut de câte ori o vedeam tunsă , sinceritatea colegei a 
constat în a-mi spune că sunt tunsă ca o babă :) . Aşa că ,
am purces la o nouă tunsoare , mai bine zis o corectare a 
tunsorii , am făcut o colecţie de mulţi ani , dar chiar babă
nu sunt . Am nimerit pe mâini bune şi tot ce-a mai putut
face d-na Zica până îmi va mai creşte părul a fost asta ....

Înainte de asta nu pot arăta , nu am poze 
Şi mai înainte , era aşa .....

Deci , m-am tuns ......

Bună dimineaţa suflete !

De când nu ai mai privit cerul şi ţi-ai imprimat pe retină
cântecul sferelor , lăsând toată frumuseţea lumii să te 
cufunde în valsul fără de sfârşit al luminii ?
Fă-o ! Lasă-te purtat pentru o clipă dincolo de planul fizic ,
lasă muzica să îţi cuprindă fiecare celulă şi din interiorul
celulei să zbori la infinit în frumuseţea fără de margini 
a pământului . Lasă toată această minunăţie infinită să
te cuprindă ca să poţi să respiri frumosul şi să îţi crească
pe inimă pajişti verzi pline de flori . Priveşte în interior
ca să capeţi o clipă de linişte şi nesaţ din cupa plină a 
inimii tale . Scrie în gând o epistolă pentru îngerii ce ţin
lumea să nu se rostogolească în haos , cu aripile lor
fantastice , împuternicite fiind de fiecare gând frumos ,
de fiecare inimă sinceră , de fiecare zâmbet .

Din mâinile tale ....

Partea mea din ce este mai bun pe această lume , îmi va veni
din mâinile tale . De aceea străluceşte lumina ta în lacrimile
mele . Nu mă las călăuzită de nimeni şi nimic ca să nu mă
depărtez de tine , care aştepţi să fi călăuza mea . 
Merg cu îndârjire pe drumul meu şi calc florile pe care le-ai
zugrăvit în calea mea . Am făgăduiala ta că partea mea din
ce este mai bun pe această lume , îmi va veni din mâinile
tale . Vorba ta e simplă , înţeleg glasul stelelor tale şi
tăcerea pomilor tăi , vorbele tale se rotesc în jurul inimii
mele vrând să-şi facă în ea cuiburile . Iar eu sunt mulţumită
că suntem . În mine izbucnesc dorinţe , parfumul tău dă la
iveală o dulce taină . Tu , care eşti în stare să-mi deschizi
inima o faci atât de simplu.... Un zâmbet se revarsă peste
ceruri în ceasul când ai îmbrăcat inima mea şi la capătul
zilei când ea ajunse la poarta palatului tău , tu ai venit şi
luând-o de mână ai aşezat-o lângă tine , pe tronul tău . 
Şi când se apropie dimineaţa desăvârşirii , când vei amesteca viaţa ta cu viaţa mea , vei cunoaşte în sfârşit
menirea noastră . Fă-mă să cunosc cârmuirea mâinii tale ,
căci partea mea din ce este mai bun pe această lume , îmi 
va veni din mâinile tale .

Nu putem fi toţi la fel , dar toţi putem fi oameni

Mă enervează prostia. Mă inhibă răutatea. Mă zăpăceşte şi mă alungă prefăcătoria.E clar că lumea nu e a mea, nu e a ta, nu e a nimănui în mod special. Nu am făcut-o noi, nici proprietari nu suntem, chiar dacă avem un petec de hârtie care ne dă dreptul la folosinţă pe o bucată de pământ – măsurabil în mp -, sau pe o cutie de beton, de văiugă, de metal, de zidărie, sau de combinaţii diverse între ele, pe care o numim casă, cămin sau oricum altcumva. Să nu uităm însa de timp. Timp! Proprietari pentru un timp mai scurt sau mai lung, dar limitat…Şi totuşi acţionăm în majoritatea cazurilor ca şi cum am avea mai multe drepturi decât vecinul nostru, colega sau colegul , prietena ori prietenul nostru. Ca si cum am avea o rezervă, o viaţă în plus, un as în mânecă. Chiar de nu recunoaştem făţiş, mulţi dintre noi ne credem mai deştepţi, mai interesaţi, mai în măsură să stabilim ce e bun şi ce e rău, ce face bine si ce îmbolnăveşte, ce îngraşă şi ce slăbeşte, ce vindecă şi ce omoară , ce onorează şi ce dezonorează, ce ne izbăveşte şi ce ne duce la pierzanie. Suntem gata să ridicăm piatra şi să lovim cu putere. Fără o introspecţie serioasă asupra propriei persoane. Doar compulsiv. Cu sete. Câteodata nici macar nu ne aplecăm noi, piatra ne este dată de o altă mână – nici nu contează de ce -, dar mâna noastră e cea care aruncă fără ca mintea să se întrebe, fără ca inima să se îndoiască şi să tresară.Nu încăpem. Nu încăpem unii de altii. Avem puţin, vrem ceva mai mult. Am ajuns să avem ceva mai mult, vrem şi mai mult. Avem mult mai mult, vrem totul. Deşi habar nu avem ce ar putea însemna totul.Până cu ceva vreme în urmă mă enervam. Rău de tot. Îmi găseam toate argumentele din lume şi scoteam toate armele pe care le aveam în dotare ca să fac dreptate, să demonstrez că s-a judecat greşit o situatie, că s-a făcut o nedreptate, că s-a comis o gravă eroare, că aşa şi pe dincolo… Bun, e clar că ce puneam pe tapet era un punct de vedere personal, nu înseamna că aveam la degetul mic dreptatea absolută. Eram împinsă şi eu de orgoliul ce mă făcea să cred orbeşte că dreptatea e de partea mea, că ştiu foarte bine mecanismele binelui şi ale răului, că pot fi un reper pentru alţii mai tineri poate sau mai neexperimentaţi, ca un far pe vreme de furtună în apropierea unui ţărm stâncos.Dar cât de tare m-am inşelat… Cât timp am pierdut cu demonstraţii bazate pe o logica impecabilă, construită mereu cu grijă şi cu maximă asumare. A avut rost? Nu, nu a avut. Oamenii dau din cap aprobator şi fac exact cum vor ei şi cum le dicteaza interesul. Oamenii par că vor să învete şi să înţeleagă, să facă lucrurile mai bine şi mai eficient, dar în spatele zâmbetului recunoscător pe care ţi-l adresează şi a gestului aprobator din cap cu bărbia de sus în jos şi cu ochii cât cepele, stă o încăpăţânare acerbă de a face exact ce îi taie pe ei capul. Că ştiu ei mai bine ce au de făcut. Tu sigur le întinzi o capcană şi nu le vrei binele, de ce ar porni de la premisa că le-ai vrea liniştea şi bunăstarea?? E greu de crezut asta, într-o lume a invidiilor, a egoismului, a orgoliilor stupide, a goanei după bani şi după putere.Nu s-a întâmplat vreodată în viaţa mea să nu dau cuiva ceva dacă am putut să ajut. Nici măcar o singura dată. M-am făcut luntre şi punte, m-am dat peste cap de trei ori şi tot am făcut cumva să ajut dacă mi-a stat în putere. Nu am aşteptat nicicând recunoştinţă şi nici să mi se întoarcă binele făcut. Nu am cântărit, nu am numărat, nu am monitorizat. Poate singurul lucru după care am tânjit puţin, căci de aceea sunt om, a fost un dram de respect. Nu recunoştinţă. RESPECT. E o mare diferenţă. Ca de la cer la pământ. Te trezeşti că ajungi să fii stupid ajutând. Că eşti judecat. Că eşti bârfit. Că eşti terfelit în toate felurile. Pentru că e normal că îţi dă mâna să ajuţi, căci e logic că ai de unde. Nu?? E normal că-ţi dă mâna să-ţi faci timp să alergi în locul altora, pentru că ai destul (oare??). E normal că trebuie să laşi de la tine, să fii înţelegător, să doreşti să restabileşti armonia în relaţii terfelite de minciuni sau indiferenţă, căci eşti un om matur, cu bun simţ, etc. Ce contează că poate trebuie să iei hapuri regulat ca să nu-ţi sară inima din piept??E minunat să fii darnic, e groaznic să fii zgârcit. Dar dărnicia (şi aici nu mă refer exclusiv la bunuri materiale) răsplătită cu ranchiună aduce frustrări care se acumulează ca într-un buboi plin cu puroi, care la un moment dat iţi va da un pic de febră cu frisoane, când se va sparge. Pe de altă parte, zgârcenia nu a omorât pe nimeni, doar i-a imbogăţit pe unii. Cum ar trebui să fim, atunci? Cum să ne facem loc fără să deranjăm, fără să sufocăm, fără să irităm? Cum să modelăm lumea asta în una mai bună, mai primitoare, mai însorită? Căci de când ne ştim tot împărţim sau avem impresia că am avea de împărţit câte ceva , ne războim. Ar fi loc pentru toţi. Pentru bunici bătrâni şi buni, pentru bolnavi, pentru bogati, pentru săraci, pentru familii, pentru părinţi, pentru copii, pentru bărbaţi şi femei. Dar vrem mai mult spaţiu doar pentru noi – din pur egoism, nu din nevoie - şi pentru asta dăm din coate, uitând că putem răni, uitând că putem “ucide”. Din culpă.Ce putem ucide?? Prietenia, dragostea, bunăvoinţa, arta, binefacerea, respectul. Credem că ne putem lipsi de unele. Aşa credem noi toţi cât suntem în putere, cât ne simţim pe val. Dar vine o vreme când am putea fi în pericol de a ne scufunda, şi abia atunci realizăm ce au însemnat toate astea când vântul prielnic ne-a umflat pânzele. Au însemnat mai mult decât casa, maşina, hainele, poşetele sau pantofii , petrecerile, vacanţele, pizza pe sortimente, o vizită la Mall, filme, relaţii întortocheate. Realizăm că am îngropat o avere inestimabilă şi habar nu mai avem unde. Căci doar am făcut la repezeală o groapă şi am îngrămădit totul acolo, ca să nu ne încetinească nimic în plină viteză şi ascensiune. Nici măcar nu am semnalizat locul, timpul, clipa… La ce bun?? Nici măcar nu ne-a mai trecut prin minte că s-ar putea să căutăm cu disperare ce am lăsat în urmă, ca pe ultimă gură de oxigen ce ne mai ţine în viaţă. Avem ceea ce merităm. Când cineva ia atitudine, în loc să ne strângem în jurul acelei persoane susţinându-i demersurile pentru a se face dreptate, sărim ca arşi să declarăm că nu trebuie băgaţi toţi în aceeaşi oală, că se face o nedreptate mare, etc.Ei bine, atunci să stăm toţi cu mâinile în sân şi să ne cumpărăm câteva duzini de batiste. Căci vom avea nevoie. Sunt sigură de asta. Să ne rugăm să ni se lumineze mintea si sufletul ca să avem răbdarea să ne amintim ce înseamnă bunătatea şi bucuria de a ajuta. Să vină timpul când vom înţelege că o dată ce ţi-ai pierdut credibilitatea şi respectul cuiva, nu o să le mai dobândeşti nicicând întregi, poate doar în copie - şi asta nelegalizată. Poate reuşim să înţelegem că e loc pentru toţi, mai ales dacă alegem să ne îmbrăţişăm, în loc să ne împingem. Să ne iubim, în loc să ne urâm. Să construim, în loc să distrugem.Nu sunt un model de urmat ca să am dreptul să dau pilde frumoase, ca şi cum nu aş fi făcut şi eu aceleaşi greşeli omeneşti. Recunosc că am considerat de când mă ştiu, că e mai potrivită şi mai limpede sufletului meu dorinţa de a face bine decât înfrânarea de la mâncare, prin post. Mai am puterea doar să cred în bunătatea oamenilor, în iertare, în prietenie, în sacrificiu de dragul celor care au nevoie de mine, de noi, pentru că sunt mai slabi, mai săraci, mai bolnavi, mai neajutoraţi. Încă mai sper cu disperare că dragostea şi frumuseţea vor salva lumea.Avem noi astăzi , pentru a face faţă mizeriei morale care ne-nconjoară , destui purtători de frumuseţe ? Avem din ce construi un zid protector de fiinţe iubite , fără de care nu am fi buni de nimic şi lumea ar înceta să mai ţină ? Fără de care ne-am destrăma , precum într-o atmosferă în care fiecare este prea mare ?

Dansează-mă iubite -https://soundcloud.com/user-248210263/sets/danseaz-m-iubite



În primăvara asta -https://soundcloud.com/user-248210263/sets/n-prim-vara-asta



Pe pleoapa nopţii -https://soundcloud.com/user-248210263/sets/pe-pleoapa-nop-ii



Aer de mătase -https://soundcloud.com/user-248210263/sets/aer-de-m-tase



Culori portocalii -https://soundcloud.com/user-248210263/sets/culori-portocalii



Şoaptă de vânt -https://soundcloud.com/user-248210263/sets/oapt-de-v-nt


Cuvinte dezgolite -https://soundcloud.com/user-248210263/sets/cuvinte-dezgolite

Ce zi ciudată ....

Azi pe stradă m-a oprit un ins cam zăpăcit şi îmi zice : 
,,nu te supăra,eşti tu cumva toamna ?'' I-am zâmbit şi
i-am răspuns:,,scuză-mă,tu mă confunzi,nu sunt eu cea
care vântul îl poartă-n spinare,nici ploaie eu nu aduc,
nici frunzele nu le arunc.Despre brumă ce să zic....eu...am
trupul mic,nu pot eu să fac aceste....gutuia n-o coc eu şi
nici strugurii din vie.Ce,port eu pălărie? cu zorzoane?-mere,
pere,struguri,nuci....zburd eu veselă prin lunci? Nuuuu....
nu sunt eu....''.Şi dau să plec. ,,Ştii,ochii îţi sunt de 
chihlimbar,n-ai habar ce rece eşti,chiar acum când mă
priveşti,părul îţi este maroniu cu reflexii aurii ca şi frunzele
din vii şi haina ta cu glugă mă face să mă tem că aduci 
iarăşi ploaia şi vânt cu frig extrem.Mergi pe stradă 
îngâmfată parcă a ta e lumea toată,eşti învăluită-n ceaţă,
zâmbetul tău mă îngheaţă.'' Am rămas aproape mută,
nu am vrut să-l contrazic. Poate chiar eu sunt toamna ,
metafizic vorbind .... Ce ciudat..... Ce ciudat....