Senzaţie .... - https://soundcloud.com/user-248210263/sets/senza-ie

Cerul mijlociu

Am locuit odată pe un alt tărâm.
Locuitorii tărâmului unde am stat o vreme 
nu au un nume pământesc , de aceea el nu
poate fi pronunţat decât cu gândul la partea
nevăzută a lunii . Acolo toate încep cu o 
nefastă şi ciudată neînţelegere a oricărui
început . Când am vrut să o pornesc pe 
drumul de întoarcere mi s-a spus că numai
în acelaşi timp cu venirea putea să se 
înfăptuiască şi plecarea . Am înţeles atunci 
că timpul nu se clintea , nu avea lăţime sau
adâncime.Am închis ochii şi mi-am imaginat
nevăzutul , un nevăzut slab , având în el
repetiţia gesturilor umane .
Sunt prinsă în cerul de jos . Încerc să mă 
ridic din ce în ce mai mult , să plutesc 
deasupra copacilor , să fiu străpunsă de
aspiraţiile lor înălţătoare,să fiu una cu aerul.
Adun în sânge lumina roşiatică a soarelui.
În cămăruţele inimii lipesc tablouri cu lună
şi stele , învăţ să stau peste ape şi câmpii
nemărginite , peste ceaţa dimprejurului
stărilor întunecoase,doar cât să nu mai ating
pământul , sprijinită pe învelişul copacilor
şi nu pe oameni.Am închis ochii şi am văzut
nevăzutul.Nu este greu să faci asta,nu 
trebuie decât să-ţi imaginezi un copac cu
frunze îngheţate,un cer mijlociu şi o călăuză
absentă.Şi dintr-o dată totul dispare .
Ce frumoasă dispariţie....
Ce uluitoare revenire la tine.....

Undeva între odinioară şi acum

Eu sunt de la sat , tu de unde eşti ?
În curtea liceului eram mulţi copii , grupuri
gălăgioase (aceştia erau copii de la oraş) şi
grupuri de copii , nu neapărat timizi , dar
mai retraşi în cuminţenia lor căci ei erau
străini acelor locuri , ei erau de la sat .
Ce i-a adus pe toţi împreună , era susţinerea
examenului , dorinţa lor de a ocupa o bancă
într-o sală de clasă din acel liceu . Aceasta a
fost şi dorinţa mea . Şi am împlinit-o .
Şi am fost mândră de mine , a fost un prim
pas în viaţa mea când trebuia să hotărăsc
singură ce voi face pe mai departe , să-mi
iau soarta în mâini . Mă întorceam la sat ,
acasă , la fiecare sfârşit de săptămână, în
fiecare vacanţă şi apoi în fiecare concediu.
Era chemarea acasă , la părinţi , la satul în
care am copilărit căci el , sufletul satului
trăieşte veşnic prin amintiri . Amintirile
care uneori îţi încreţesc faţa a zâmbet,alteori
îţi mângâie dorul de copilărie , de copiii cu
care până în noapte târziu băteam mingea 
pe uliţa care era toată a noastră , de râsete
şi ţipete , de-a v-aţi ascunselea prin întuneric
de sărit garduri şi furat cireşe , de atâta
neastâmpăr . Amintirile mă îndeamnă să
scriu o poveste cu suflet mereu tânăr , ele mă poartă pe urmele paşilor mari , apoi din ce 
în ce mai mici , prin şcoala cu clasele şi 
banca în care o fetiţă cu ochi mari şi două
codiţe lungi îşi deschidea manualele mereu
curioasă . Scormonesc prin amintiri şi încerc
să regăsesc astăzi ceea ce era odinioară .
Acum uliţa este pustie,rece.Oamenii au 
îmbătrânit , casele au îmbătrânit şi ele . 
Uliţa este înghiţită de iarba crescută aiurea,
casele care odată erau impunătoare acum
sunt neîngrijite , oamenii sunt bătrâni ,
bolnavi , neputincioşi . Dintre toţi copiii care
umpleau uliţa odinioară n-am mai văzut pe
nici unul. Acum şi eu merg mai rar la sat ,
acasă . Suntem înghiţiţi de balaur şi acolo
în burta lui ne luptăm cu efemerul , cu iluziile
Ducem o luptă de supravieţuire în captivitate
Aş alege oricând să mă întorc pe drumul 
unde sufletul îmi aleargă cu mult înaintea
picioarelor .
Nu vom lăsa niciodată
timpul să ne fure copilăria.

În noapte

Fruntea mi s-a
sprijinit uşor 
de lună şi
împreună am 
stat la taifas
o noapte întreagă bârfind stelele.
Apoi , am adormit obosită visând un destin
de cometă . Când m-am trezit m-am întrebat,
ce înseamnă mâine ? Dacă aş fi îndrăznit să
îmi răspund s-ar fi sfârşit . Şi,s-a născut
fiinţa din mine.... Dimineaţă am fost trup ,
pentru o clipă am renăscut şi eu....

Când oboseala zilei apasă asupra-mi , când
ceasurile tainice ale serii aruncă umbre peste
viaţa mea , atunci , nu-ţi cerşesc numai 
glasul , ci şi atingerea ta . Întinde-ţi mâna
prin noapte , s-o prind şi s-o umplu şi s-o ţin,să-i simt
 apăsarea în largul fără de margini
al inimii mele .

Mi-am spus rugăciunea,

îngeri treceau perechi

pe strada fără nume .

Doamne , apleacă

puţin adevărul spre noi

ochiul lumii pare că ne

înghite . Iată , tăcerile

oraşului se sprijină pe

copacul rănit de clipe .

În seara asta ...

Înşir picuri de ploaie pe aţă , acum când
seara îmi umblă desculţă prin odaie .
Pe sub piele mi se strecoară amintirea
spiralată a unui cal alb prins în ochi de
verde anotimp . În mijloc de mine, mâini 
suflecate frământă aluatul tăcerii şi el
creşte atingând profunzimea liniştii când
deodată , un gând răzleţ mă aruncă la 
marginea zilei unde nimicul prinde contur.
Afară plouă şi eu înşir picuri pe aţă , din
colţul din dreapta al odăii seara îmi ascultă
spovedania mută .