Cred în vise , în atingeri de îngeri , în
mângâieri de aripi , în freamătul cald
al dragostei . Cred în poezie , în
înţelepciunea cuvintelor , în parfumul
lor romantic , în adierea petalelor de
suflet . Cred în miracolul vieţii mele ,
în minunea iubirii pe care o respir ,
în puterea omului de transformare ,
în uimirea nemişcării din mine .....
Cred în împletirea degetelor , în
tinereţe fără bătrâneţe , în zboruri
către stele . Cred în paradisurile de pe
pământ şi-n cele din alte lumi .
Cred în zâmbetul îndrăgostirii , în omul
frumos , cred în mine .
Cred în imensitatea cerului , cred în
păsări . Cred în dimineţi , în poveşti nemuritoare .
Cred în anotimpuri .
Voi în ce credeţi ?
Noaptea sfântă începe odată cu
momentul în care ziua se îngână cu noaptea.
Atunci este un moment culminant , care
deschide Noaptea în sine . Este necesar să
găsim un gest , o stare care să ne golească de
conţinuturile obişnuite ale zilei , pentru a ne
retrage în noi înşine . În această retragere
spre interior , să căutăm o deschidere spre
lumile superioare care să ne trezească
veneraţie şi dăruire în suflete .
Când veneraţia şi dăruirea se nasc în noi ,
inima noastră este goală de noi şi începe
să primească picături de ceva mai înalt .
Pentru a deveni părtaşi la Noaptea Sfântă
este nevoie de strădania noastră de a crea
în templul inimii un spaţiu de linişte pe care
să nu-l umplem tot cu noi , ci să lăsăm
Forţele Superioare să reverse în el darurile
Crăciunului . Să avem noapte sfântă cu
daruri , căci lumea întreagă are nevoie să
avem ce dărui mai departe din conştienţa
christică , aceea de a învăţa să fim
responsabili pentru destinul nostru şi de a
aduce mereu echilibru şi bine în viaţa
noastră .
Dincolo de cuvinte
cineva m-a strigat ,
ochiul acela care mă
urmărea sau poate
noaptea a stins ecoul
chemărilor şi-am
rămas aşa ,
suspendată , cu toate
mirările mirosind a
alb . Voiam să prind
bucăţi din ziua
fragilă , fără să văd
cum noaptea
pândeşte în plan
secund . Acolo unde
mai trec păsări
oarbe , acolo unde se înalţă nefiresc
zorii albi spre tâmple şi mai departe
am şoptit chemării dincolo de cuvinte .
Şoaptele zilelor noi m-au chemat şi-am
rămas aşa , în mirare , pe când iarna
muşca din mine ca dintr-o poamă
venită aşa , la întâmplare , peste inima mea .
Îmi caut chipul în nori , în începutul acesta de
alb scurs peste liniştea serii , în ecoul
păsărilor ce ştiu că zborul ne face mai înalţi ,
în palmele tremurate ale ploilor ce desenează
visele pe trunchiuri de copaci , la marginea
templelor iertării arcuite peste inimi desculţe . Glasul
mi-l ascult doar uneori , atunci când vreau să nu uit să
cânt zâmbetul cu vocea tăcută a florilor . Uneori uit să-mi
dezleg gleznele de lanţul timpului şi mă pierd nemărginită
printre tăceri cu parfum de flori . Simt gustul gutuilor ce stau la fereastra anilor în fiecare început de alb .
Fiecare dintre noi , atunci când ne naştem ,
primim aripi . Unii dintre noi ne uităm la
ele ca la nişte minuni , pe alţii îi deranjează
şi le aruncă , iar unii nici nu-şi dau seama
că au aripi şi stau legaţi de pământ şi nici
nu fac vreun efort să zboare . Sunt aripile noastre pe care le folosim fiecare cât
suntem în stare .
În noapte aflu cum urcă negrul vibrând vertical să fie trup umbrelor ,obrazul stelar pe care luna îl sărută pios . În negrul din noapte aflu dacă mai calc prin zăpezile din care se nasc copilăria şi visul .Încep să simt alb , să exist dincolo de limitare şi reguli . Albul careeste orbirea prin care vezi totul , infinitul ce-ţi apropie început de final , obrazul celest pe care îngerii îl mângâie când obosiţi ne picură pe buze albul de zbor .....
