Despre acceptare

,,Când oamenii nu pot schimba lucrurile , ei schimbă
cuvintele . ''
Am scris nu demult cuiva , să accepte lucrurile pe care nu le
poate schimba . Unde am dat eu şi unde a crăpat .....
Persoana  căreia i-am scris pare să fi înţeles ce am vrut să
 îi transmit , problema este le ceilalţi,oamenii din jurul ei 
ce au înţeles deformat mesajul meu . Nu sunt supărată pe 
ei , nu am cum , atât i-au dus pe ei capul , cum poţi cere 
unui om ceva ce nu are ? Ce am vrut eu să spun ?
Dacă lucruri rele dau năvală în viaţa ta , nu fugi de ele , 
căci se vor ţine scai de tine , au o mie de ochi şi te vor vedea ,
te vor găsi în orice colţişor te-ai ascunde . Ieşi în faţa lor şi
spune-le că le-ai văzut , le-ai simţit , sunt prezente şi da ,
le accepţi . Când accepţi ceva înseamnă că înţelegi 
necesitatea experienţei  prin care treci şi rolul acesteia 
în evoluţia ta . Nu înseamnă că îţi doreşti experienţe
asemănătoare , nu  înseamnă că  trebuie să îţi placă sau că
eşti de acord cu ce s-a întâmplat . Neacceptând intri în 
conflict cu oamenii , situaţiile , circumstanţele din jur .
Conflict care te oboseşte , îţi consumă energia , îţi produce
o agitaţie mentală care îţi fură plăcerea de viaţă . Nu te poţi
vindeca până nu îţi accepţi boala . Ca să poţi elimina din 
viaţa ta tot ce-ţi face rău , toate lucrurile rele , mai întâi
trebuie să le accepţi şi nu superficial , acceptarea trebuie
să vină din zone mai profunde , subconştient , inimă . 
E greu , ştiu . Prin acceptare te eliberezi de răzvrătirea
interioară şi laşi viaţa să curgă în ritmul ei . Acceptarea nu
înseamnă resemnare . Sunt lucruri în viaţă pe care nu le 
poţi schimba , oricât de mult ţi-ai dori .
E prea complicat pentru unii să poată înţelege . Ei mănâncă
coaja şi aruncă miezul .

Scrisoare mamei

Lasă mamă , nu te îngrijora de sufletul meu , uite , l-am
proptit de ochiul tău , dar vezi , să nu care cumva să-l
închizi că atunci sufletul meu va cădea şi se va sparge .
Mamă , oare sufletele sparte se mai pot lipi ?
Sărut mâna ta mamă , cea albă de făină , cu care frământai
aluatul ce dospeşte în mine , pe mine nu m-ai învăţat să fac
pâine de oameni , mereu spuneai că , cea mai bună pâine
e în mine şi din mine să mă hrănesc când mi-o fi foame .
Ţi-aş cere mamă să-mi mai dai un măr din podul casei ,
îţi aminteşti ? , merele acelea ce le ţineai în fân . Doamne , ce
bine miroseau .... să ştii , de la acel miros mi se trage 
dragostea de iarbă , căci eu iubesc iarba , copacii , florile şi
inima pământului aşa cum te iubesc pe tine , mamă .
Ştiu , nu ţi-am spus asta niciodată , credeam că ştii ....
Nici despre durerile mele nu ţi-am spus , cum mă dor
ochii când văd florile albe cum ning pământul , cum mă
doare mâna când  prind fluturii şi palma mi se încreţeşte
 de la plânsul lor , cum mă dor picioarele când alerg să
prind din urmă vântul şi anii toţi mă dor , mamă .
Mă doare dorul de tine şi de lumea noastră , mă doare că
nu te pot ţine în palmă , aşa cum ţineam odată fluturii .
Mamă , tu nu mi-ai spus niciodată cât de mare voi creşte ,
eu credeam că voi creşte până la cer şi de acolo îţi voi 
culege stele şi pe furiş voi rupe o rază din soarele acela 
mare şi când norii se vor ciocnii şi vor picura , căci aşa 
ştiam eu că vine ploaia , îţi voi aduce în căuşul palmelor
apă vie . Dar , eu nu am crescut până la cer , nici măcar 
până la vârful nucului din grădină , nucul acela bătrân
în care eu mi-am lăsat visele . Mamă , aş vrea să-ţi dau
tot ce am , dar eu te am pe tine şi mă iartă că sunt om 
şi uit de tine , uit de mine şi uit de noi . Şi iartă-mi vorba 
uneori aspră şi inima de atâta iubire nespusă .
Acum , aş vrea să îmi împleteşti codiţele aşa , cum o făceai
în fiecare dimineaţă şi în toate dimineţile noastre .

Ninge .....

Ce ninge în oraşul meu .....
Şi ce iarnă ....
A nins sub paşii , nu ştiu căror trecători ,
Pe negrul nopţii ,  pe copaci nepăsători ,
Pe străzi neştiute a nins cu linişti la  ferestre ,
Şi atâta alb s-a aşternut pe visele mele albastre ....
Ninge parcă dintr-o poveste de taină ce-mi dă  fiori
Eu , înfăşurată în pledul moale ascult concertul de viori
Şi gândul mă  poartă într-un  basm  cărunt 
Cu  fluturi coloraţi  purtaţi de vânt .
Muzica încet se stinge ....  peste oraş încă mai ninge ,
Dar ce-mi  pasă mie că din cer  zăpada lin coboară ,
Când voi reînvia din nou  la  primăvară .....

Foto Spoke Pictures

Într-o oarecare  zi , într-un oarecare cadru  , într-o oarecare
împrejurare , se poate naşte un anumit moment .
Te simţi încărcată dintr-odată , ceva te inundă pe interior ,
uşor ameţită , încerci , din spatele pleoapelor să te scufunzi
adânc  în moale . Parcă ai vrea să îngheţi clipa aia , să te
închizi în  ea ca într-o bulă şi s-o laşi aşa , suspendată
într-o oarecare dimensiune  , a unui nicăieri , a nimănui .
Îţi spui că e clipa  perfectă , sublimă , în care ai putea să
rămâi , atunci , acolo . Momentul acesta vine din neant 
şi tot într-acolo  se risipeşte .

Cuvintele  s-au blocat în luna plină ....
Acum , aici , sunt perfect rotunde ....

Cu rozul tău azalee , cu petalele tale cărnoase
Acoperă-mi inima în serile ploioase ,
Cu puful tău cald înveleşte-mi pulpele de veşnică femeie
Strânge-mă-n braţe până la  durere ,
Zdrobeşte-mi sânul când noaptea se descheie ,
Sărută-mi trupul de  veşnică femeie  .....

Mi-a bătut la fereastră un înger ce-n  aripile-i
albe ţinea o ramură
de sânger 
Şi-n ea a împletit
iubirile albastre culese
noaptea dintre astre.
În palmă mi-a pus  o
picătură de Rai ,
Eu , în tăcere am
privit chipul lui bălai
şi darul  lui l-am 
primit fără teamă 
sărutându-i aripa
calmă .